Anotimpurile: „Another Year” (r. Mike Leigh)

Another film.

Ceea ce Leigh ar fi vrut probabil sa fie un epitaf pentru prietenul si colaboratorul sau, producatorul Simon Channing Williams, implicit o meditatie amara despre batranete si renuntarile la care ea obliga, ajunge sa fie mai degraba un eseu despre fericire si absenta ei, despre noroc si predestinare.

Cele patru secvente alese de Leigh pentru a corespunde anotimpurilor sunt de fapt patru mese si evenimentele (putine) care le preceda. La aceste mese, doar trei dintre meseni nu lipsesc niciodata: gazdele, adica Gerri (Ruth Sheen) cu sotul sau Tom (Jim Broadbent), si Mary (Lesley Manville), colega lui Gerri. Gerri si Tom au o casnicie fericita, o casa frumoasa, cu o gradina pe care o ingrijesc din primavara pana in iarna, si un fiu al carui unic cusur e ca inca nu si-a pus pirostriile (e o scapare pe care, pe final, da semne ca urmeaza s-o corecteze). Spre deosebire de ei, Mary e divortata, nefericita si sta cu chirie, iar singura sa tentativa de a-si schimba viata in bine e sortita unui esec de proportii: isi cumpara o masina pe care mai mult o repara decat o conduce, care ajunge in cele din urma la fier vechi.

Gerri si Tom au avut noroc din plin, Mary nu are deloc. Gerri si Tom au intotdeauna un discurs prevenitor si cumpatat, Mary turuie ca o moara stricata si jigneste pe toata lumea fara prea mare efort. Filmul este povestea confruntarii dintre idila ideala a lui Gerri si Tom cu lumea exterioara. E o intalnire din care acestia ies neatinsi, ba, mai mult, cu fiecare nou ospat pe care il organizeaza, multumirea lor de sine pare a creste, indiferent ca invitati sunt Mary, Ken (Peter Wight) sau Ronnie (David Bradley), fratele lui Tom.

Nefericiti, neintegrati sau traumatizati, cei trei oaspeti pun si mai mult in lumina eterna perfectiune a gazdelor. Cei doi spun si fac intotdeauna ce trebuie, desi acest „ce trebuie” ascunde cateodata ironie, daca nu chiar condescendenta. Servindu-se de intrebari disjunctive (question tags), la fel de utile in schimbul de amabilitati, precum sunt in aluzii si persiflari, Tom si Gerri isi reafirma superioritatea, pastrand in acelasi timp aparentele. Marea calitate a unui film altfel plin de ocheade adresate spectatorilor e aceasta ambivalenta, niciodata pe deplin spulberata: micile rautati ale celor doi sunt de fiecare data interpretabile, ba chiar se prea poate sa nu le observam deloc.

In calitatea sa de geolog, Tom sondeaza solul pentru diferite studii de fezabilitate, in timp ce Gerri e psiholog (altfel spus, tot sondari face, dar de alta natura). Si unul, si celalalt isi pun permanent intrebari (despre ei insisi, despre natura relatiei lor, despre ceilalti). Mary, Ken sau Ronnie nu au niciodata asemenea reflectii. Ca in fabula greierelui si a furnicii, la sfarsitul anului, cu totii culeg roadele. Tom si Gerri au totul, ceilalti nu au nimic, Leigh are ceva.

Un alt an, un alt film. In niciun caz acel film, nu-i asa? In niciun caz Filmul.

Articol publicat in revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *