Glamour-ul nostru cel de toate zilele: „Umbre în Paradis” (r. Aki Kaurismaki)

Sclipirea unui regizor groaznic.

„Hollywood-ul este motivul pentru care filmele mele arată astfel. În viaţa mea nu m-aş duce acolo sau nu mi-aş pierde timpul uitându-mă la filmele lor… Sunt un regizor groaznic, asta recunosc. Dar refuz să regizez mizerii. Filme proaste pot face, mizerii, nu”, declara Aki Kaurismaki într-un interviu acordat The Guardian în 2003.

Groaznic sau nu, Kaurismaki este unanim considerat cel mai de seamă regizor finlandez din toate timpurile şi, încă mai important, inventator al unui nou tip de cinema. Un cinema care ilustrează perfect militantismul său anti-hollywoodian.

Începând cu „Varjoja paratiisissa/Umbre în Paradis” din 1986, al treilea film al său, Kaurismaki se dedică exclusiv personajelor marginale, fără orizont, aflate în situaţii lipsite de orice eroism, acţionând ca rezultat al unor pulsiuni din cele mai elementare. Prost îmbrăcate şi sărace, tăcute şi lipsite de haz, acestea reprezintă tocmai opusul eroului tipic de peste ocean, bine făcut, cu lipici la sexul opus, întotdeauna pe cale să spună o poantă sau, la nevoie, să salveze lumea.

Prin contrast, personajul principal din „Umbre în Paradis” abia dacă se poate salva pe sine. Gunoier de profesie, acceptă cu inima îndoită oferta unui coleg de a porni o afacere („Nu am de gând să mor în spatele volanului!” „Dar unde?” „În spatele unui birou!”, îl imboldeşte acesta). Doar câteva ore mai târziu, ipoteticul întreprinzător trece în lumea drepţilor în urma unui atac de cord, sortind această unică tentativă a lui Nikander de a-şi depăşi condiţia unui răsunător eşec.

Sondările sale pe teren afectiv sunt de asemenea de domeniul ridicolului. Fixaţia pentru o casieră de magazin universal interpretată de eterna Kati Outinen întâlneşte tot atâtea piedici în propria sa timiditate, în propriile sale tabieturi, în pudoarea sa exagerată, în prudenţa sa, vecină cu prostia. Prea puţin impresionantă este sala de bingo aleasă ca scenă de desfăşurare a primei întâlniri, deloc invitantă lipsa sa de reacţie la avansurile la rândul lor inepte ale casieriţei, deloc atrăgătoare meseria sa de gunoier. Doar întâmplarea face ca Ilona să-i cedeze, pentru ca, la scurt timp, să-l înşele cu noul ei şef, mai tânăr, mai chipeş, mai plin de succes.

Nikander este ratatul prin excelenţă. Ilona, replica sa feminină. Prietenul său cel mai bun, pe care îl intâlneşte în puşcărie după o noapte de beţie, cu nimic mai breaz.

Paradoxal este că, tocmai datorită propriilor limite, datorită seriozităţii şi aerului întotdeauna egal cu care îşi trăiesc mizeria, datorită mândriei lor greu explicabile, mulţumită de asemenea ştiinţei de a îmblânzi lumina şi unui evident cult pentru banda desenată ale lui Kaurismaki, aceste personaje nu sunt doar mai simpatice, mai verosimile, mai umane.

Ele devin cu totul şi cu totul strălucitoare.

Articol publicat pe platforma www.pepsi.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *