KINOdiseea 2009: În mintea copiilor

Irezistibila seriozitate a copilăriei.

Inspirat de „Mica sirenă” a lui Hans Christian Andersen, „Ponyo” (r. Hayao Miyazaki, 2008) păstrează tuşele care l-au făcut celebru pe creatorul lui „Nausicaä” (1984) și „Prinţesa Mononoke” (1997), renunțănd însă tocmai la ingredientul principal. Suspansul lipseşte cu desăvârşire din această poveste a unui băieţel care creşte mai mult fără tată, într-un orăşel de la malul oceanului. Sōsuke ajunge să îndrăgească un peştişor ghinionist şi cu ambiţii mutaţioniste, care aminteşte atât de Nemo, cât şi de Chihiro din „Spirited Away”. Probele pe care le au de trecut cei doi nu sunt puţine, cu toate acestea, momentele tensionate ale lui „Ponyo” sunt acolo doar de formă; adevăratul pericol se lasă aşteptat.

„Ponyo” e mai puţin adresat spectatorilor adulţi și mai ușor de digerat de către un public non-asiatic decât precedentele creaţii ale lui Miyazaki. Lipsit de încrâncenare, „Ponyo” se savurează cu zâmbetul pe buze de la primul până la ultimul minut: chiar şi pigmentată cu poveţe ecologice, imaginaţia debordantă a lui Miyazaki îşi nimereşte mai uşor ţinta când o primim fără noduri în gât şi pielea găină.

Inocent şi cu tâlc non-poluant este şi „Mia et le Migou” a lui Jacques-Rémy Girerd. De-a lungul unui traseu exotic şi, ca în orice basm care se respectă, presărat cu numeroase încercări, Mia încearcă să îşi regăsească tatăl, prizonier într-o galerie subterană în urma unui accident. Migou, nu doar un personaj, ci o familie întreagă de netoţi uriaşi care răspund la acest nume, o salvează în ultimul moment atunci când cade de pe o stâncă înaltă. „I se văd chiloţii!”, a exclamat atunci un spectator cu privirea ageră, semn că regresia, fie ea şi temporară, în lumea neprihănită a anilor dintâi nu se face cu uşurinţă şi de către oricine. Cu toate acestea, indiferentă la jubilanta remarcă, Mia își vede de treabă şi, cu ajutorul inimoşilor Migou, își continuă drumul către părintele sinistrat.

De o încăpăţânare comparabilă este Zoé, eroina lui „Chasseurs de dragons” din 2008. Din confruntarea cu ignobilul Gwizdo şi cu falsul cavaler Lian-Chu, puritatea micuţei rămâne neatinsă: Zoé vrea cu atâta tărie să creadă în bunele intenţii ale celorlalți, încât nicio dovadă, oricât de grăitoare, nu o poate convinge. Plasat într-un Ev Mediu ipotetic, memorabil mai cu seamă prin gravitaţia care funcţionează după criterii imposibil de dibuit, acest basm 3D repetă în mare teza lui „Ponyo” şi „Mia et le Migou”. Ajutat de farmecul indiscutabil al animalului de companie Hector, un fel de coiot albastru şi certăreţ, filmul lui Guillaume Ivernel şi Arthur Qwak ne serveşte aceeaşi lecţie de extracţie coelhiană: pentru a reuşi, indiferent cât de mare e cumpăna, ajunge să speri. N-o fi adevărată, dar nici rău nu poate să facă.

Prezentat în afara competiţiei, „The Fall” al lui Tarsem Singh a furnizat revelaţia festivalului. Paraplegic şi depresiv, Roy Walker (Lee Pace) cultivă deloc dezinteresat prietenia cu o fetiţă internată în acelaşi spital, pe care o trimite în misiuni a căror noimă micuţa nu are cum să o înţeleagă. Scopul său este să-şi procure o cantitate suficient de mare de pastile pentru a-şi părăsi patul de spital şi, o dată cu el, lumea. Pentru a-i câştiga încrederea, îi născoceşte Alexandriei o poveste pe care o istoriseşte în foileton, iar povestea lui durează cât e nevoie pentru ca planul său să se realizeze.

Produs de David Fincher şi Spike Jonze, acest „1001 de nopţi” de audiență generală e cadrul ideal pentru imaginile de o frumuseţe halucinantă ale lui Tarsem Singh, imposibil de descris în cuvinte, nu fără o intolerabilă sărăcire. În aceste cadre stă puterea filmului. Scena de debut, de pildă, în care un cal este extras dintr-un râu de pe un pod înalt, face cât o mie de replici deştepte şi de plot point-uri atent alese.

Deşi are o tematică adultă şi se adresează mai degrabă publicului de cinematecă decât privitorilor cu dinţi de lapte, „Legende pentru viaţă” spune mai multe despre copilărie decât oricare alt film prezentat în festival. Mulțumită în parte prestației entuziasmante a debutantei Catinca Unțaru, e mult mai mult decât o sublimare sau o teză a adulţilor despre cum cred ei că sunt copiii.

Cotaminat exact atât cât trebuie de teorie, filmul lui Tarsem se bazează în primul rând pe practică.

Articol publicat în revista Cultura

1 thought on “KINOdiseea 2009: În mintea copiilor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *