Lumea dezlănţuită: „A Serious Man” (r. Joel și Ethan Coen)

Deşi aparent nu are nimic de-a face cu filonul principal, segmentul de debut al lui „A Serious Man” este o reinterpretare in micro a dramei protagonistului Lawrence Gopnik. Asemeni lui Gopnik, Velvel nu greşeşte cu nimic, dar nu poate evita dezastrul.

Preocupat de un unic imperativ, acela de a face ceea ce se cade să facă, Velvel încearcă să împace şi capra, şi varza, adică şi pe Dora, şi pe Traitle Groshkover, deşi se află într-o evidentă dilemă. Nu poate să îi dea dreptate soţiei sale fără să fie neomenos şi nu îl poate omeni pe Traitle fără să îşi nedreptăţească nevasta. Din exces de deferenţă faţă de normele sociale, dar şi ca urmare a păcatului hiperpremeditării, Velvel asistă neputincios la spectacolul implacabil al propriei sale pierzanii. Îl leagă de mâini şi de picioare simțul comun, adică evidenţa că Traitle e viu, din moment ce stă bine-mersi în faţa lui, respectiv datoria faţă de soţie. Cele două compulsii se anulează reciproc, iar cea care acţionează e Dora. Pentru ea, primează şi impun acţiunea raţionamentul invers („din moment ce a murit, nu poate fi aici”) şi respectul faţă de stereotipul cel mai puternic (morţii vii există şi se cheamă strigoi).

Drama lui Gopnik e aceeaşi: judecata critică şi buna creştere îl paralizează: „N-am făcut nimic” este replica sa la toate agresiunile exterioare. Înaintea lui, întotdeauna alţii, tocmai prin aceea că le lipsesc judecata critică şi buna creştere, acţionează, în consecinţă îl pierd.

CREDE ŞI NU CERCETA

Dacă paradigma în interiorul căreia acţionezi e suficient de puternică, nici o dovadă, oricât de palpabilă, nu te poate face să te îndoieşti de justeţea ei, certitudinile Dorei o dovedesc. Cei care au de pierdut sunt cei care se sustrag logicii comune (sau pun preţ pe logică atunci când ceilalţi o nesocotesc). „Acţiunile au consecinţe”, încearcă Gopkin să îl convingă pe un elev îndărătnic. Adevărul e că, în „A Serious Man”, acţiunile, în sensul la care face referire protagonistul, acela de acte răuvoitoare, nu numai că au nici un fel de consecinţe pentru iniţiatori, ci mai degrabă inacţiunile se dovedesc nefaste. Cei care „nu fac nimic” au de suferit, precum în memorabilul „Barton Fink” din 1991.

Cumsecădenia precumpăneşte asupra oricărei porniri a lui Gopnik de a se revolta împotriva abuzurilor din ce în ce mai mari la care este supus. Autoritatea lui este contestată şi teritoriul lui (fizic, moral, social şi profesional) e încălcat în mai toate modurile posibile. Toţi sunt împotriva lui, americani din tată-n fiu (vecinul care îşi construieşte o magazie pe peluza lui), persoane de aceeași etnie cu el (soţia care îl părăseşte şi amantul ei), alți emigranți (elevul coreean şi tatăl său, care îl pun în faţa unei noi dileme: dacă dă banii înapoi, e dat în judecată; dacă îi păstrează, cedează şantajului), ba chiar şi inamici a căror identitate rămâne până la un punct incertă: cineva lasă un plic de bani la el pe birou, făcând posibil şantajul (ameninţare morală), altcineva trimite mesaje de defăimare care îi ameninţă cariera (ameninţare socială), în sfârșit, un străin îl obligă să cumpere discuri costisitoare pe care nu le-a comandat (ameninţare financiară).

Gopnik caută izbăvirea unde poate, dar nici dreptatea umană (avocaţii), nici cea divină (adică trei rabini, din care ultimul nici măcar nu îl primeşte) nu îl pot ajuta. În această ecuaţie elaborată cu un rezultat simplu, „nu am făcut nimic” pare un alibi bun, dar e o sentinţă.