Lupta de clasă pentru succesul de casă: „Looking for Eric” (r. Ken Loach)

Socialism de festival, varianta soft.

Tematica socială omniprezentă în creaţia regizorului britanic Ken Loach exploatează o nişă şi furnizează o explicaţie. E mai uşor să treci cu vederea neajunsuri mai mari sau mai mici ale unui film, atunci când protagonişti sunt nevoiaşii, minoritarii, locuitorii cartierelor mărginaşe, cu atât mai mult cu cât ești încurajat să vezi în aceștia nu oameni sau personaje, ci categoria însăşi. Nu e doar militantul Damien din „The Wind That Shakes the Barley”, sunt toţi irlandezii, cu lupta lor cea sfântă (și extrem de ecranizabilă). Nu e doar Joe din „My Name Is Joe”, sunt toţi alcoolicii dezabuzaţi de suburbie. Nu e doar Casim din „Ae Fond Kiss”, sunt toţi minoritarii britanici, huliţi şi dispreţuiţi. 

În „Looking for Eric”, prezentat în premieră la Dakino, vraja se spulberă. Despuiat de tema marilor probleme şi de problemele oamenilor mici, filmul rămâne uşor ca un fulg.

Pare să fie despre lipsa de orizont a lui Eric Bishop (Steve Evets), poştaş microbist din Manchester, sau despre problemele sale în a-şi ţine în frâu cei doi fii vitregi, derbedei în devenire, pradă uşoară pentru un interlop local. Dar e mai degrabă despre fixaţia sa bolnăvicioasă pentru soţia dintâi, despre încercările sale inabile de a se apropia de ea, după ani şi ani de tăcere.

O poveste de dragoste, asta e în esenţă „Looking for Eric”, cu toate etapele intermediare pe care le ştim cu toţii. Cei doi se apropie din nou unul de celălalt. În ciuda împotrivirii ei iniţiale, Eric reuşeşte să îi facă uitate rezervele: nu se pricepe cine ştie ce la cuvinte meşteşugite şi la gesturi mari, dar nici ea nu opune o rezistenţă prea aprigă, aşa că totul se termină cu bine şi, încă şi mai important, la timp. Ca mai toate filmele de dragoste, „Looking for Eric” se sfârşeşte exact atunci când trebuie: la început.

Tulburările de personalitate şi de comportament ale lui Eric sunt doar un pretext pentru scena în care, unul după altul, colegii săi vin şi-i spun câte un banc pentru a-l binedispune, sau pentru secvenţele când temuții hooligans se strâng frăţeşte la o bere şi ţin o şedinţă de meditaţie pentru a-l ajuta. Scene precum acestea nu au nici o noimă în lumea reală, dar capătă sens pentru spectatorul familiarizat cu umorul de serial de comedie, nesofisticat şi etern repetabil. În sitcomuri, cu fiecare reiterare (a unei situaţii, a unei replici, a unui gag), această artificialitate se consacră ca realism. Aici însă, ea aduce un deserviciu mesajelor pe care Loach le-ar dori probabil receptate: tinerii din suburbii consumă alcool şi droguri, găştile fac cam ce le taie capul fără ca cineva să se sinchisească, iar între omul de rând şi aceste găşti e e o luptă inegală.

Toate astea se pierd, rămâne armata de prieteni ai lui Eric care îşi ajută tovarăşul la nevoie, cu toţii purtând măşti cu chipul lui Cantona pentru a nu fi recunoscuţi, rămâne Cantona însuşi, cu bagajul său inepuizabil de ziceri. Solemn şi semeţ, fostul căpitan al lui Manchester amplifică sau anihilează potenţialul de ridicol al acestor proverbe după un criteriu care nu pare a fi altul decât bunul său plac.

Asemeni unui antrenor părăsit de inspiraţie, Loach nu are altă strategie în afară de aceea de a-l lăsa pe Cantona să se desfăşoare. Uită un lucru: Cantona nu mai face minuni.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *