New York Film Festival 2012: Aterizari controlate

Fara centura de siguranta.

Al treilea lung metraj al regizorului madrilen Javier Rebollo, care debuteaza cu un omagiu adus „Conversatiei” lui Coppola, e un road movie absurd al carui principal scop e sa ne faca fericiti pe noi. Calitatea lui El muerto y ser feliz de feelgood movie e manifesta, dar asta nu agreseaza, ceea ce se intampla multumita unui factor mai degraba non-cinematografic: incontestabilele calitati literare ale voice over-ului.

Holy Motors

Traseul actorului Oscar (Denis Lavant), angajat nu se stie de cine sa joace o suita de roluri pe strazile si in cladirile Parisului, ofera un pretext ideal pentru o suita de imagini-soc de inspiratie suprarealista, unele reusite, altele mai putin. Finalul, care surprinde flecareala unei flote de limuzine intr-un garaj, aduce coerenta sau starneste rasul, dupa caz. Cel mai reusit segment al filmului lui Carax e si cel care se ia cel mai putin in serios, adica antractul.

Ginger si Rosa

La fel ca un alt film prezentat la New York Film Festival, „Apres mai” al lui Olivier Assayas, ultimul film al regizoarei britanice Sally Potter exploreaza conflictele care rezulta din aderarea la o ideologie radicala si transpunerea preceptelor doctrinare in realitate. Diferenta e ca filmul lui Assayas se aseamana intr-un fel tinerilor carora le este dedicat, adica leviteaza undeva deasupra a o sumedenie de situatii si personaje, pe care abia daca le atinge. Pe de alta parte, „Ginger si Rosa” trece cu o foarte mare seriozitate din punctul A (Roland, tatal protagonistei, predica libertatea ideologica, religioasa si morala aboluta), in punctul B (intreaga familie afla despre idila lui Roland cu Ginger, cea mai buna prietena a Rosei). Fara ambiguitati, fara divagatii, dar si fara haz.

No

Succesul acestui film, care ar fi putut la fel de bine trata un meci de fotbal in care o echipa prapadita infrange, prin spirit de echipa si ingeniozitate, un adversar de calibru superior, se datoreaza in mare parte faptului ca se bazeaza pe un fapt real: campania pentru referendumul de demitere a generalului Pinochet. In timpul proiectiei, spectatoarea din dreapta mea a plans intruna, dar ma indoiesc ca a impresionat-o jocul lui Gael Garcia Bernal, care teleporteaza figura hipsterului in secolul trecut, sau ca a cedat din cauza suspansului, pentru ca nu prea avea cum. In cazul celor care n-au trait pe pielea lor evenimentele din Chile din 1988, centrul de interes se muta pe imaginile de arhiva, care ocupa cam 30% din intreg filmul, ceea ce face ca „No” sa fie cel mai palpitant film previzibil din intreg festivalul.

Flight

Principala realizare a acestui post-disaster movie e ca, pana la un punct, nesocoteste doua din normele esentiale ale blockbuster-ului hollywoodian modern, si anume valorile crestine si ale familiei.

Nimic nu e lasat la voia intamplarii in filmul lui Zemeckis. William (Denzel Washington) nu deschide niciun televizor si nu intra in niciun bar fara sa dea de stiri privind catastrofa aviatica pe care a evitat-o. Dupa ce prizeaza cocaina, refrenul pe care il auzim in lift e cel de la „With a Little Help from My Friends”, in varianta muzak (doar ca el coboara, ceea ce prefigureaza finalul). Totul trebuie sa serveasca unui scop, nu e nimic neobisnuit in asta.

Ce e neobisnuit e ca alcoolismul protagonistului e glamorizat intr-o asemenea masura incat spre final, prin happy end intelegem ca el sa scape basma curata si sa-si vada mai departe de viata. Nu sa se lase de bautura, sa isi accepte pedeapsa, pentru ca apoi sa traiasca fericit pana la adanci batraneti cu Nicole (ceea ce pana la urma se si intampla, William plateste pentru greselile lui, dar isi recapata familia si il regaseste pe Dumnezeu). Din pricina acestei glamorizari, morala din final ii va fi linistit pe sefii de la Paramount, dar nu prea are cum sa mai sperie pe nimeni.

Articol publicat in revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *