Porno pansiv: „Enter the Void” (r. Gaspar Noe)

Paradoxal, o buna parte din atractia pe care unele jocuri video o exercita deriva nu atat din caracterul exceptional al actiunilor protagonistului, din ceea ce il consacra ca fiind altfel prin raport cu gamerul, cat din masura in care avatarul si cel care il dirijeaza se aseamana. Sariturile improbabile, rezistenta crescuta la lovituri si gloante, puterea de a zbura sau de a se face nevazut, toate au farmecul lor, dar ceea ce ii face sa jubileze pe unii fani e abilitatea eroului de a indeplini o serie de comenzi care, din perspectiva strict utilitara, nu se justifica – Duke Nukem care merge la toaleta sau isi ia un suc de la un automat. Astfel de diversiuni sunt o forma de statement (cu cat un joc e mai avansat din punct de vedere tehnic, cu atat e mai mare libertatea eroului, care trage din orice pozitie, dar poate sa si mute o caldare de pe marginea drumului). Totodata, ele au menirea de a oferi cateva momente de respiro intre o repriza si alta de pac-pac cinstit si, de regula, intens.

„Enter the Void” (2009), cel mai recent film al lui Gaspar Noe, e filmat ca un shooter (cand first person, cand third person), respectabilitatea lui depinde aproape in totalitate de astfel de momente de respiro, iar pac-pac-ul pe care il ofera, cel putin la fel de agresiv ca cel al unui shooter, e de natura pur pornografica.

Intreaga actiune e filmata din perspectiva lui Oscar (Nathaniel Brown), pe care ajungem sa il vedem, din cele 2 ore si 41 de minute cat dureaza filmul, doar cateva secunde: cand se uita in oglinda, cand consumul de droguri ii provoaca o experienta extrasenzoriala, cand moare. In consecinta, un rol usor pentru Brown si un erou pe care l-am recunoaste dupa umeri si ceafa, mai degraba decat vazut din fata.

Altfel, optiunea pentru POV presupune perioade mai mari sau mai mici de intuneric total (cand eroul clipeste sau cand trece prin ziduri), un traseu al camerei intotdeauna sinuos, precum si un episod psihedelic care nu vadeste cine stie ce imaginatie din partea lui Noe – ceea ce Oscar vede, dupa ce consuma un halucinogen, nu e foarte diferit de ce se formeaza de regula intr-un caleidoscop oarecare.

O consecinta secundara a acestei optiuni sunt culorile tipatoare, facute si mai frapante de starile alterate prin care trece protagonistul, date de neoanele omniprezente in Tokio, de stroboscoapele cluburilor unde Oscar cumpara ori vinde droguri, respectiv puse in cadru de Noe, pentru ca asa a vrut el. Pe scurt, filmului ii lipseste orice, mai putin culoarea.

CONSECVENTA

Cu cateva minute inainte de a muri, lui Oscar i se face un rezumat al „Cartii tibetane a mortilor”. Dupa moarte, spiritul raposatului zaboveste o perioada pe pamant, pentru ca apoi sa se reincarneze, ii explica Alex (Cyril Roy), prietenul sau. Dupa ce e impuscat in timpul unei tranzactii cu droguri, lui Oscar i se intampla exact aceleasi lucruri: bantuie de colo-colo, undeva la cativa metri deasupra pamantului, urmareste ce li se mai intampla cunoscutilor sai, apoi se reincarneaza.

Deloc intamplator, acest „ce li se mai intampla” presupune in principal nuditate si sex. De cele mai multe ori, unul dintre participanti este Linda (Paz de la Huerta), sora lui, pe care protagonistul o urmareste pe indelete, inclusiv in timpul unei acuplari cu o colega de bransa sau atunci cand i se face un chiuretaj. Incestul e prefatat de nenumarate ori (de altfel, in debutul filmului, suntem lasati sa credem ca Linda este amanta lui Oscar), dar in cele din urma nu mai are loc. E inlocuit de voyeurism si de faptul ca Oscar o alege pe Linda drept mama in viitoarea lui viata. In drumul sau catre reincarnare, protagonistul contempla minute in sir mai multe cupluri facand dragoste, fiecare in propria sa camera de hotel. Ultimul dintre acestea e format de Linda si Alex, iar finalul scenei are in centru un penis in plin du-te vino, care in cele din urma elibereaza un furtunos jet de sperma catre camera.

Astfel se justifica naratiunea nonlineara, stilul vizual al filmului sau invocarea mitologiei tibetane. Toate sunt acolo pentru a acoperi adevarata natura a lui Noe, anume aceea de pornograf. Ele creeaza un cadru ideal pentru pofta acestuia de a filma cat multe copulatii in acelasi film, apoi de a le vinde drept arta.

„Enter the Void” e departe de a fi opera frusta a unui creator eliberat, al carui talent transcende conventiile, cu atat mai mult cu cat gustul indoielnic caracterizeaza atat scenele fara perdea, cat si interludiile intelectualo-lacrimogene. Intr-un cadru, Linda cea de acum plange pe canapea; in celalalt, plange Linda cea de trei anisori, tot pe o canapea. Din aceeasi categorie, fac parte parintii celor doi, care revin obsesiv. In flashbackuri, acestia apar cand dezbracati (in familia lui Oscar ori se alapteaza, ori se face baie sau sex), cand tumefiati si plini de sange, pe cale de a muri.

Halucinatii anoste, citate freudiene si un penis care ne ejaculeaza in fata, iata un exemplu rar in care pornografia propriu-zisa si pornografia intelectuala se regasesc intr-unul si acelasi produs.

Articol publicat in revista Cultura