British Documentary 2010: Soare cu smog

Când mergi pe sârmă, mai și cazi.

Cele trei documentare văzute până acum în seria „British Documentary”, iniţiată de British Council România şi găzduită de Muzeul Ţăranului Român, sunt similare în intenţii, dar divergente când vine vorba de situarea documentaristului faţă de problema pe care o tratează. Reducând cele trei pelicule la ceea ce le defineşte, avem de-a face cu abordări fundamental diferite: consemnarea sau observarea nonparticipativă a unei situaţii conflictuale, reconstituirea unui eveniment insuficient consemnat în epocă sau considerat suficient de relevant pentru a fi rediscutat acum, respectiv crearea evenimentelor de către aceiaşi oameni care le relatează.

Din această ultimă categorie, face parte „The Yes Men Fix the World”, producţie HBO din 2009. Fără implicarea lui Andy Bichlbaum şi Mike Bonanno în poveştile cărora li se dedică, adică fără dezvoltările pe care ei înşişi le provoacă, acest documentar n-ar fi existat. Altfel spus, „The World” cade pe planul secund; subiectul propoziţiei e „The Yes Men”.

Cei doi entuziaşti îşi aleg cauze neîndoielnic nobile: o catastrofă ecologică din India, schimbările climatice cauzate de poluare, acordarea după criterii arbitrare a contractelor de reconstrucţie în New Orleansul post-Katrina. Dacă ar fi să luăm de bună teoria lor, nu doar companiile implicate, ci capitalismul în general şi economistul Milton Friedman în particular ar fi de condamnat. Cum combat ei capitalismul şi pe Friedman? Dându-se drept reprezentanţi ai companiilor pe care le arată cu degetul şi declarând „oficial” ceea ce le-ar plăcea lor să audă. O perioadă, probabil nu mai mare de o zi, realizarea lor e prima ştire de pe fluxul agenţiilor, iar firmele în cauză primesc o lovitură de imagine. Problema de fond a lui Andy şi Mike ca activişti e că, în afară de speranţe deşarte, nu obţin absolut nimic în numele celor pe care îi apără. Deghizaţi în reprezentanţi de relaţii publice, anunţă despăgubiri uriaşe pentru victimele dezastrului din Bhopal. Previzibil, compensaţiile imaginare nu obligă la acţiune reală.

Cea mai notabilă realizare a lor rămâne, în consecinţă, aceea că ajung să fie daţi la televizor. Plăcerea lor e similară cu cea a streakerului, fetişistul care aleargă dezbrăcat pe terenurile de fotbal. Nu marchează vreun gol, nu îşi ajută echipa favorită, de altfel, se prea poate să nu ţină nici cu o echipă, nici cu cealaltă. Ceea ce vrea el e să-l vadă un stadion întreg şi, dacă se poate, o ţară sau o lume întreagă, dezbrăcat. E o acţiune narcisiacă, dar care măcar nu pretinde că ar fi altceva decât e de fapt.

Prin comparaţie, Yes Men au o părere mult mai bună despre ei înşişi. O spun chiar din titlu, ei fac lumea mai bună, „o repară”. Provocând toată această gălăgie mediatică, aş zice că mai degrabă o strică.

DESPRE UN CIRCAR, FĂRĂ CIRC

La 7 august 1974, francezul Philipppe Petit reuşea în încercarea clandestină de a întinde un cablu, cântărind aproximativ 200 de kilograme, între cele două turnuri ale World Trade Center din New York, pentru a petrece apoi în jur de 45 de minute suspendat deasupra oraşului, înainte de a fi arestat. Documentarul „Man On Wire” al regizorului britanic James Marsh ne dezvăluie, pas cu pas, fiecare etapă a planului care a stat la baza acestei reuşite. Laureat cu marele premiu al juriului la Sundance 2008, filmul impresionează mulţumită naratorilor, dar mai ales tehnicii narative alese.

Povestea o deapănă înşişi actorii evenimentelor (adică Petit în persoană şi asociaţii săi), iar modul în care o fac nu e diferit de cel în care sunt dramatizate spargerile de bănci în filmele de acţiune. De altfel, Petit însuşi se referă la episodul Turnurilor ca fiind „le coup”. În consecinţă, avem povestea unei infracţiuni lipsite de victime şi toate ingredientele unui thriller, mai puţin tensiunea. Îl vedem cu ochii noştri pe protagonist explicându-şi acţiunile, drept urmare e clar de la bun început că fie a reuşit să parcurgă distanța dintre cele două turnuri, fie nu a reuşit, dar a scăpat cu viaţă, ceea ce tot un fel de happy end e.

Petit e un Edmund Hilary al funambulilor, iar World Trade Center e Everestul său. Ingenios povestită („Man On Wire” include spre final o trimitere destul de evidentă la „Portocala mecanică”), aventura lui o primim cu sufletul la gură, deşi îi ştim finalul.

SOBRU ŞI STRĂLUCITOR

O poveste anostă făcută interesantă de locul şi de timpul în care ea se desfăşoară ne oferă „Afghan Star” din 2009. Documentarul lui Havana Marking consemnează, cu suficientă distanţare, derularea unei emisiuni-concurs de interpretare muzicală adresate amatorilor. Din această relatare, nu lipsesc momentele amuzante de la preselecţie, în care unii dintre aspiranţii la glorie îşi supraestimează chemarea, sau controversele, legate de modul în care concurenţii primesc vestea eliminării. Pe scurt, nimic nou; în orice alte condiţii, acest documentar nu ar fi putut exista decât ca material de PR produs de televiziunea care difuzează concursul.

Doar că acest concurs se desfăşoară în Afganistanul anului 2008. Drept urmare, nu doar că intrăm în contact cu o cultură cum nu se poate mai diferită decât a noastră, una care, tocmai când credem că am înţeles-o cât de cât, ne demonstrează contrariul. Ci putem judeca noi înşine impactul pe care un conflict de proporţii, pe care îl percepem îndeobşte în termeni statistici, l-a avut asupra oamenilor de rând.

Aceşti oameni de rând oferă un spectacol aparte mulţumită mai întâi dezinvolturii lor, abia apoi talentului pe care îl dovedesc. Concurenţii lui Afghan Star sunt cu totul lipsiţi de afectare sau de vedetism, aşa cum apar ele la cinema sau în programele televiziunilor. Motivul e simplu: până nu demult, noţiunile de vedetă sau de televizor erau în Afganistan ca şi inexistente. În consecinţă, speranţa, bucuria, mândria sau dezamăgirea lor sunt cât se poate de veritabile, de aceea sunt ei fascinanţi şi de aceea merită văzuți.

Nu pentru cum cântă, ci pentru ceea ce sunt.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *