Warsaw Film Festival 2020. Dincolo de geam: „Toni & prietenii săi” (r. Ion Indolean)

În istoria extrem de scurtă a mockumentary-urilor autohtone, „Toni & prietenii săi” face notă aparte, în primul rând pentru că nu e niciodată clar ce calități personale îl recomandă pe Toni pentru calitatea de protagonist. Mai mult, munca de investigație desfășurată de echipajul de filmare care îi dedică acestuia un documentar e îngreunată de faptul că Toni pare să desfășoare o serie de activități ilegale sau aflate la limita legalității. E cert sau aproape cert că are angajați la negru, dar nu mai e deloc clar dacă ia bani cu camătă sau e recuperator (asta ar putea să indice pumnii pe care îi expediază într-un abdomen, într-o alee), respectiv dacă prestează într-adevăr servicii sexuale contra cost, așa cum rezultă dintr-un caiet pe care operatorul echipei de filmare îl subtilizează din apartamentul lui.

Scena partidei de badminton fără fluturaș din „Discordia”, debutul lui Indolean, omagiu adus scenei finale din „Blowup”, se regăsește și în „Toni & prietenii săi”, mai exact, în scena aniversării lui Toni, care are loc într-un restaurant. Îi urmărim pe rând pe participanții la discuție – fiecare personaj e încadrat în momentul în care își rostește replica (și doar în acel moment). Însă camera este așezată pe trotuar, în afara restaurantului, dincolo de un geam închis, drept urmare, nu putem auzi nicio replică, deși e clar că ele există și în mare, e clar și ce transmit acestea – scena se încheie cu o șarjă a lui Toni, care își ancorează mână în părul Rebecăi (Ilinca Hărnuț). Fluturașul sau mai degrabă lipsa lui au fost înlocuite de cuvinte, în ceea ce reprezintă doar una din micile ocheade ale filmului.

Informațiile vizuale care ni se livrează în legătură cu Toni nu sunt limitate la perspectiva cumulată a membrilor echipei de filmare, care îl urmăresc oriunde și oricând pot. Când acestora nu li se permite accesul într-un restaurant, îl vedem în continuare pe Toni, într-o serie de cadre de interior surprinse din mai multe unghiuri din care operatorul Rebecăi nu ar fi putut filma (nu de pe caldarâm, cel puțin). În sfârșit, atunci când Toni trece în spatele camerei, acesta ar putea fi un comentariu în plus, dar nu despre etica actului jurnalistic sau despre definiția din ce în ce mai fluidă a statutului de vedetă, ci, de data aceasta, în legătură cu natura hiperdemocratică a producției actuale de conținut.

Cu cel de-al doilea film al său, Ion Indolean are în continuare ceva de zis. Dar nu e clar deloc ce, respectiv dacă acel ceva e sau nu important. În filmul lui, suntem lăsați pe trotuar, în spatele unui geam gros prin care nu răzbate aproape nimic.