Western tăiţei: „Cel bun, cel rău, cel ciudat” (r. Ji-woon Kim)

O jucărie frumoasă.

Într-o scenă antologică din clasicul „Cel bun, cel rău, cel urât”, Tuco şi Blondul se îndreaptă spre cimitirul unde este ascunsă comoara, iar aventura lor pare a se apropia de sfârşit. După obicei, personajele interpretate de Eli Walach şi Clint Eastwood, care numai blond nu era, se ceartă („îţi zic eu că ştiu unde mergem!”, se făleşte Tuco). Ştie mai mult de-o grămadă: nici bine nu termină de vorbit, că cei doi se trezesc înconjuraţi de soldaţi, sunt dezarmaţi şi luaţi prizonieri. Mare cât o zi de post, tabăra era la o aruncătură de băţ, dar dacă nu au văzut-o ei, nu o vedem nici noi. Camera arăta exact atât cât o lăsa regizorul Sergio Leone să arate.

În reinterpretarea sud-coreeană a clasicului spaghetti western, suntem cu un pas înaintea personajelor: camera se unduieşte de la un erou la altul, astfel încât nu avem doar perspectiva celor trei, ci toate perspectivele. Aşa aflăm că, în geanta pe care Ciudatul/Yoon Tae-goo îi porunceşte unei ostatice să o golească, se află un revolver. Scena e lăsată să curgă, drept urmare, tensiunea crește. De personajul interpretat de Kang-ho Song încă nu am apucat să ne ataşăm prea mult, așa că nu ştim dacă vrem să trăiască sau nu. De altfel, nici nu suntem pe deplin conştienţi cine e, ce vrea şi dacă face parte din trio – ar putea fi la fel de bine un personaj episodic. Dar ceva din faptul că, la celălalt capăt al pistolului, se află reprezentanţii autorităţii, curaţi, spilcuiţi, cu costumul călcat la dungă, ne face să ne dorim ca el să triumfe, iar noi să-l putem avertiza, în felul în care avertizam păpuşile la teatru în copilărie.

„Joheunnom nabbeunnom isanghannom” e exact genul acela de divertisment inofensiv pe care îl trăieşti ca un copil, astfel a fost conceput. Înainte de a fi o comedie western sau o pastişă, filmul lui Ji-woon Kim e o jucărie frumoasă.

Negativul înarmat cu un ciocan, pornit să dărâme tot ce-i iese în cale, are ceva din Jaws, insistentul idiot cu dinţi de fier de pe vremea Bondului lui Roger Moore. De o loialitate de nestrămutat, e doar unul din cei pe care cuplul de pozitivi trebuie să-i înfrunte. Treptat, cei doi reuşesc cumva să îşi strângă suficienţi inamici, cât să facă deliciul oricărui spectator care îşi ştie interesul. Din ce în ce mai mulţi, insuficient de malefici pentru a constitui un pericol real, dar încăpăţânaţi şi caraghioşi, aceşti inamici amintesc de liota de poliţişti, nazişti, rapsozi country şi foste logodnice care le puseseră gând rău lui Jake şi Elwood Blues în „Blues Brothers”, musicalul din 1980 al lui John Landis.

Unele momente din cult-ul lui Sergio Leone sunt întoarse pe dos în „Joheunnom nabbeunnom isanghannom”. În „The good, the bad and the ugly”, personajul lui Clint Eastwood se salvează atunci când unul dintre atacatorii săi îşi deconspiră poziţia. Blondul e în camera sa de hotel, afară bubuie tunurile armatei, îndărătul uşii se ascund asasinii de ocazie. Unul dintre ei îşi încarcă arma într-unul din rarele momente de tăcere ale tunurilor. Mare greşeală… În „Cel bun, cel rău, cel ciudat”, în timp ce încearcă să fugă pe fereastră, Ciudatul scapă o cutie pe duşumea şi se dă de gol, punând pe jar o întreagă armată de negativi, care stau ascunși după uşă. Reuşeşte să se salveze, în cele din urmă…

În coproducţia anglo-americano-spaniolă din 1966, o dată ajuns la cimitirul unde ar fi trebuit să fie îngropată comoara, înarmat doar cu un nume, şi acela fals, de pe mormântul unde ar fi trebuit să fie ascuns aurul, Tuco e literalmente înnebunit în marea de cruci. Câţi răposaţi, atâtea identităţi. Cum să găseşti acul în carul cu fân? În sud-coreeanul „Joheunnom nabbeunnom isanghannom”, indiciile lipsesc cu desăvârşire, iar presupusul loc al comorii e un deşert, plat ca o linie dreaptă. Când în sfârşit descoperă comoara, netoţii nici măcar nu o recunosc: în ceea ce poate fi interpretat ca o ironie la adresa lumii contemporane, cei trei găsesc „doar” aur negru. Războiul celor trei cu restul lumii şi apoi între ei, fiecare cu fiecare, are însă puţin de-a face cu acest neştiut plocon ori cu politica. Are de-a face cu trei bărbaţi porniţi să se ucidă. Un conflict cam din topor, însă o distracţie pe cinste.

E un remake sud-coreean al unui western italian filmat în Spania cu staruri de la Hollywood. Are costume cât întreaga garderobă a unui teatru respectabil (de toate felurile, din toate epocile), muzică mexicană, dar şi „Moonlight Serenade” a lui Glenn Miller, droguri, comedie slapstick, urmăriri cu cai, trenuri, camioane şi motociclete.

Nu îl are pe Clint Eastwood, dar nici nu are nevoie de el.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *