Bomboane și colive: Cannes 2016

Frumos prefabricat.

Bobby se îndrăgosteşte de Vonnie. Dar Vonnie îl iubeşte pe Phil. Phil, din păcate, e căsătorit, şi trebuie să se hotărască: divorţează sau nu? Ce va alege el? Nici nu prea mai contează. 

Allen pare să-şi construiască cel mai recent film pornind de la credinţa naivă că, tratând un illo tempore prezumat mai nobil, mai bun sau în orice caz cu mai mult panaş, anume Epoca de Aur a Hollywoodului, şi filmul lui, prin extensie, capătă nobleţe. Şi că asta e de ajuns. Aşa că Allen aruncă, la intervale regulate, cu nume sonore: Judy Garland, Rudolph Valentino, Hedy Lamarr, William Wyler, Busby Berkeley ş.a.m.d. E de aşteptat ca o bună parte din publicul mai tânăr al filmului să nu aibă habar de numele astea. Pentru ei, Allen adaugă acelaşi voice over pleonastic, introduce o droaie de personaje secundare care se vor haioase, toarnă, peste aproape fiecare scenă, obişnuitul jazz şi îşi filmează personajele în ipostaze convenţional-romantice, de vedere (sau de postare pe Facebook cu poză + citat). Bobby şi Vonnie pe o plajă la ocean. Bobby şi Veronica aşezaţi la măsuţă, în grădină. Bobby şi Vonnie la o plimbare nocturnă care se prelungeşte până dimineaţa prin Central Park (nu orice parte din Central Park, evident, ci una cu un pod peste lac şi cu vedere la skyline-ul din Manhattan). Colac peste pupăză, Bobby are la el o sticlă de vin şi pahare. E genul de definiţie a romantismului pe care o găseşti pe te miri ce blog, într-un articol cu titlul Top 10 de lucruri pe care trebuie să le faci până la 30 de ani. Or, în Epoca de Aur a lui Woody Allen, frumosul acesta prefabricat era ultima lui preocupare.

În sfârşit, dacă filmul lui e interesant, asta se întâmplă mai ales cât timp Allen ţine pentru sine informaţii esenţiale, anume faptul că Phil (Steve Carell) are o aventură cu Vonnie (Kristen Stewart), iar apoi, după ce ne dezvăluie secretul lor, cât timp acest secret al lor e neştiut de Bobby (Jesse Eisenberg); adică vreo câteva minute mari şi late. Ceea ce nu înseamnă că nu e agreabil Café Society. E dulce şi plin de culoare, ca o bomboană pe băţ cu foarte, foarte mult zahăr.

Nu cred în afirmaţia lui Cristi Puiu potrivit căreia Sieranevada e filmat în unghi subiectiv, din perspectiva sufletului căruia îi e dedicat parastasul din film (care pluteşte deasupra celor vii, în aşteptarea judecăţii divine). Mai degrabă spaţiul în care camera lui Barbu Bălăşoiu trebuie să se mişte e atât de strâmt, iar drumurile dus-întors dintr-o cameră în alta ale personajelor atât de multe încât, încât acest du-te vino a fost singura alternativă la un număr inacceptabil de mare de tăieturi de montaj. Ce devine clar destul de devreme e că filmul e construit pe baza unui sistem complex de opoziţii ireconciliabile şi de repetiţii, simbolice (teme care revin în dialoguri) sau pur motrice (intrări şi ieşiri din cele patru camere ale unui apartament de bloc, care ne ajută să configurăm spaţiul de desfăşurare al acţiunii, respectiv să reconfigurăm permanent dispunerea obiectelor şi a corpurilor în fiecare cameră în parte).

Prima şi cea mai evidentă opoziţie e cea a claselor sociale. Lary (Mimi Brănescu) conduce un BMW, Laura (Cătălina Moga), soţia lui, vorbeşte despre Grecia ca fiind o opţiune de vacanţă de neluat în calcul şi propune drept alternativă Thailanda, în timp ce reţetele în legătură cu care se ceartă sunt vietnameze, în viu contrast cu mâncarea tradiţională de la parastasul care ocupă peste două ore din film. Faptul că Lary îi cumpără fetiţei sale un costum de serbare nepotrivit e cu atât mai grav cu cât acelaşi costum urmează să îl poarte o colegă de grupă a acesteia din urmă, o “ţărancă proastă”, e de părere Laura, ai cărei părinţi sunt plecaţi la cules de căpşuni în Spania. În apartamentul în care se petrece cea mai mare parte din film, stau la aceeaşi masă o fostă activistă comunistă, doi doctori, un profesor şi un cadru militar proaspăt întors dintr-un teatru de operaţiuni. Între ei, disputele, inclusiv ideologice, nu întârzie să apară. Credicioşi şi atei, comunişti şi anticomunişti, conspiraţionişti şi adepţi ai teoriei oficiale privind o seamă de dezastre recente (11 septembrie, Fukushima, Charlie Hebdo), aceştia se ceartă din nou şi din nou. Însă marile conflicte se dovedesc a fi nu cele impersonale sau ideatice, ci sunt rezultatul propriilor lor minciuni şi al unui ghem de amantlâcuri care se desface încet-încet.

La aproape fiecare ceartă, există o poziţie pro, o poziţie contra şi un terţ care se declară imparţial, dar sfârşeşte prin a se ralia unei tabere, din convingere sau de dragul discuţiei. Însă adevărul rămâne de fiecare dată în aer. Nu se stabileşte dacă Toni (Sorin Medeleni) chiar şi-a înşelat soţia. Nu se stabileşte dacă mama lui Lary chiar ştie că soţul ei i-a fost infidel. Chiar şi părintele (Valer Dellakeza) se îndoieşte de adevărul credinţei sale.

Preocuparea principală a mesenilor pare a fi ocultarea adevărului. Nimeni nu trebuie să ridice tonul, pentru a nu trezi un bebeluş (interdicţie încălcată atât de des, încât copilul, într-un târziu, chiar se trezeşte). Prietena croată lui Cami (Ilona Brezoianu) trebuie ascunsă într-un dormitor de ochii familiei, adică mai ales de mama lui Cami şi de sora acesteia, deoarece e fie beată, fie drogată (ceea ce subminează solemnitatea ocaziei şi totodată ridică un semn de întrebare asupra lui Cami însăşi). În sfârşit, toate certurile (şi nu sunt puţine) trebuie ascunse de preot şi toate infidelităţile de soţii, chiar şi la mulţi ani după ce acestea au avut loc.

Sieranevada musteşte de jumătăţi de măsură sau de relativizări (şi tocmai acestea potenţează momentul de sinceritate al protagonistului din final). Lary încurcă o vestimentaţie cu alta, îşi bagatelizează greşeala (Albă ca Zăpada, Cenuşăreasa, Frumoasa din Pădurea Adormită, tot un drac) şi manipulează adevărul (că fetiţa lui i-a cerut un anumit costum, nu altul), deturnând discuţia asupra sursei (Fraţii Grimm sau Disney) pentru a avea în cele din urmă dreptate. Credibilitatea sursei e invocată şi când se vorbeşte despre atentatele de la 11 septembrie (şi pentru că sursa fiecăruia e singura în măsură să se pronunțe, consensul e imposibil de obţinut). Mistificarea cea mai mare e tocmai cea care amână la nesfârşit momentul mesei, anume costumul pe care trebuie să îl poarte un nepot pentru a juca rolul decedatului, ritual de trecere în care nimeni nu pare să creadă, deşi mama lui Lary insistă să-l respecte.

Tocmai de aceea, la prima vedere, felia lui Puiu pare să fie de orice, numai de viaţă nu (deşi cred că există puţini români care să nu recunoască pasaje întregi din dialogurile lui Siera din propriile lor mese cu familia, nunţi, botezuri sau parastasuri). Ce e cert e că, deloc întâmplător pentru un cineast cum e Cristi Puiu, Sieranevada reprezintă o investigare metodică a realităţii şi a noţiunii de adevăr, una în care, în ciuda ocaziei funeste, palpită tocmai viaţa, cu comicul, cu urâtul şi cu nimicul ei cu tot.

Articol publicat pe platforma Blogurile Adevărul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *