Girl Power: Cannes 2016

Cantități industriale.

În interiorul genului revenge movie, regizorul-cult sud-coreean Park Chan-wook se simte ca peştele în apă. În cel mai recent film al său, împărțită echitabil, răzbunarea e prezentă în cantităţi industriale: Hideko se răzbună pe unchiul Kouzuki şi pe contele Fujiwara, Sook-hee se răzbună la rândul ei pe unchiul Kouzuki şi pe contele Fujiwara, contele Fujiwara se răzbună pe unchiul Kouzuki şi unchiul Kouzuki pe contele Fujiwara. 

Ecranizare a unui roman al autoarei galeze Sarah Waters, The Handmaiden este un maraton al răsturnărilor de situaţie, în care sensul acestor răzbunări creşte cu fiecare plot point. Nimic nu e ceea ce pare, dar asta nu pentru că naratorii (pe rând, Sook-hee, Hideko şi contele Fujiwara) ar fi unreliable, ci pentru că informaţiile la care aceştia au acces sunt limitate şi pentru că, din dorinţa de a-şi atinge scopurile, cu toţii sunt nevoiţi să joace câte un rol (iar Chan-wook, deşi împrumută vocile a trei personaje diferite, nu ne pune la curent de la bun început cu tot ceea ce aceste personaje ştiu sau intenţionează să facă).

Biografiile lui Sook-hee şi Fujiwara sunt falsificate, în realitate, ei nu sunt nici servitoare, nici aristocrat, ci hoaţă şi escroc, în timp ce Hideko nu e nici pe departe atât de inocentă cum e nevoită să pară (dar asta ştiu doar ea şi unchiul ei). Comparaţia cea mai la îndemână e cu Rashômon, capodopera din 1950 a lui Kurosawa, însă, în The Handmaiden, fiecare nouă perspectivă nu o contrazice pe cea anterioară, punând sub semnul întrebării însăşi posibilitatea de a afla măcar o parte din adevăr, ci sporeşte gradul nostru de înţelegere al legăturilor complicate dintre cei patru şi reprezintă o condiţie sine qua non pentru atingerea obiectivelor lui Chan-wook în calitate de autor de cinema de exploatare.

Cu fiecare nouă perspectivă, forţa cu care răzbunarea se impune creşte, deoarece transgresiunile care stau la baza ei sunt tot mai intolerabile. Hideko e folosită în ritualurile erotice ale unchiului ei încă din copilărie şi pare să fie victima unui complot din partea lui Sook-hee şi a falsului conte Fujiwara. Sook-hee urmează să fie internată într-un ospiciu şi ucisă ca urmare a uneltirilor lui Hideko şi Fujiwara. Kouzuki se vede văduvit de plăcerile lui vinovate, romanele grafice porcoase şi nepoata lui cu o dicţie impecabilă (şi singurul pe care poate da vina e Fujiwara), în sfârşit, în ultimele lui clipe de viaţă, Fujiwara trebuie să asculte fanteziile bolnave ale lui Kouzuki, care, colac peste pupăză, se pregăteşte să îl emasculeze.

Dacă satisfacţia pe care o oferă un revenge movie e dată de numărul şi de intensitatea actelor care au declanşat-o, The Handmaiden e o capodoperă a genului, cu atât mai mult cu cât situaţia şi aşa complicată se complică şi mai mult pe parcurs, deoarece tocmai rolurile pe care Hideko, Sook-hee şi Fujiwara le joacă schimbă partitura. Mulţumită flerului extraordinar pe care îl are Chan-wook în dozarea informaţilor, în interiorul unui gen altfel greu frecventabil, performance-ul lor face din The Handmaiden un triumf cum nu ştiu să mai fie altele. 

Un grup de tineri frumoşi se plimbă dintr-un stat în altul cu maşina sau cu duba, cam aşa ar trebui să arate un sinopsis onest al lui American Honey. Ce fac ei, anume că vând abonamente la reviste, asta contează mai puţin. Ce contează e că ei fac frumos pentru noi, în sensul în care fac frumos modelele de pe Fashion TV, cu diferenţa că dicţionarul posturilor lor e destul de limitat: în cea mai mare parte din timp, plimbă de la unul la altul jointuri sau sticle de tărie, cântă şi dansează. În acest Spring Breakers în care locul studenţilor e luat de adolescenţi dezabuzaţi, rolul pricipal îl are coloana sonoră. Nu apuci să clipeşti de prea multe ori la rând fără ca o nouă melodie de vară, rap sau country, să se audă la casetofonul din dubiţa despre care am pomenit mai devreme, iar tinerii ei ocupanţi să se apuce de îndată să cânte şi/sau să danseze pe melodia de vară în cauză.

După ce a dat naștere unei întregi populații acvaristice în Lumea e a mea a lui Nicolae Constantin Tănase, peştişorul care e prezent până şi în titlul lui Fish Tank, filmul din 2009 al lui Andrea Arnold, a depus din nou icre, a crescut şi s-a înmulţit. Avem, în American Honey, o sumedenie de metafore de inspiraţie zoologică: viermele plantei de agave din sticla de mezcal, care moare la îmbuteliere şi e consumat postum de Star (Sasha Lane), protagonista filmului; bovinele pe care le transportă un şofer, a căror posibilă destinaţie finală e abatorul sau care în orice caz sunt închise cu bare grele de fier, bietele de ele; desigur, alţi peşti, de data aceasta, într-un acvariu improvizat, o sticlă din plastic tăiată pe jumătate. Din aceeaşi categorie, fac parte fluturele care zboară neştiutor de nimic pe o plantă, albina care se loveşte de geam, neputând să iasă din casă, molia care se loveşte de geam, neputând să iasă din casă, o broască ţestoasă care e ajutată să-şi găsească drumul spre libertate.

Spre deosebire de peşti, vierme şi vaci, Jake (Shia LaBeouf) e liber ca pasărea cerului, dovadă că ştie de la tatăl său a hăuli precum lupul (în plus, are o motocicletă, deci nu mai rămâne nicio îndoială: Jake e rebel). Lupul, se înţelege, îl şi vedem în carne, blană şi oase spre finalul filmului, într-un tête-à-tête poetic cu eroina, care priveşte pierdută în ochii jivinei, dar ni se cere să înţelegem că de fapt se explorează pe sine. Şi pentru că tot se vorbeşte, în cele 162 de minute ale filmului, despre vise, nu e de mirare că în ultimul cadru strălucesc la propriu licuricii.

Şi din acest motiv, această epopee a rebeliunii glam-materialiste e găunoasă ca o ţeavă de evacuare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *