Pedale: Cannes 2016

Butoane potrivite, apăsate la timp.

Prezentat în deschiderea competiţiei Un certain regard, Eshtebak e de departe cel mai antrenant film al primelor trei zile de Cannes 2016. Acţiunea se petrece la Cairo în vara lui 2013, pe fundalul ciocnirilor violente dintre Fraţii Musulmani şi simpatizanţii forţelor armate. Pe rând, în aceeaşi dubă, sunt îndesaţi jurnalişti (pe care mai toţi îi cred spioni, cu atât mai mult cu cât unul dintre ei are şi cetăţenie americană), susţinători ai loviturii de stat, protestatari din tabăra opusă, militari. În aşteptarea încarcerării (pusă periodic sub semnul întrebării, deoarece închisorile sunt pline), cu toţii sunt supuşi aceloraşi abuzuri din partea forţelor de ordine, cu toţii se agresează la rândul lor între ei cu aceeaşi ferocitate. Timp de 97 de minute, camera nu iese din această dubă, însă performanţa mai mare a regizorului egiptean Mohamed Diab e că filmul său poate fi interpretat ca pe o metaforă a societăţii egiptene, divizate politic, religios şi pe criterii de gen, dar funcţionează de minune şi ca thriller-şi-atât.

Diab alternează cu o mână extrem de sigură momentele în care duba e parcată cu cele în care e în mişcare (în ambele situaţii, situaţia prizonierilor e la fel de precară), conflictele (din interiorul dubei sau dintre ocupanţii acesteia şi forţe exterioare ei, fie ei militari sau protestatari) cu momentele de acalmie, introduse la momentul oportun şi fără note false – drama apare când şi cât trebuie, la fel şi umorul. Fără melodramă, fără gravitate, fără învăţăminte cu care să mergem acasă şi să le povestim la rude şi vecini. Diab are un simţ extrem de bun atunci când vine vorba de a apăsa doar butoanele care trebuie.

Recunosc spăşit, nu am auzit niciodată până acum numele dansatoarei Loïe Fuller, glorie a cabaretelor pariziene, muză a lui Rodin şi Mallarmé. Şi nici după ce am văzut filmul biografic care îi e dedicat nu am înţeles mare lucru în ce o priveşte. Nu am înţeles cum a învăţat Loïe să cânte la pian şi să danseze, nu am înţeles unde a deprins scenografia şi meşteşugul iluminaţiei scenice, nu am înţeles multe. E drept, regizoarea şi scenarista Stephanie di Giusto îşi alege un subiect dificil. E greu să explici în film ce deosebeşte un moment coregrafic oarecare de unul de geniu. Mult mai aproape e privirea de căprioară a lui Loïe, obţinută mecanic, cu efort minim. Protagonista e abandonată de mamă şi crescută de tatăl ei, care e ucis cu laşitate, e aproape înecată în timpul unui botez doar pe jumătate consimţit, devine dependentă financiar de un dandy tomnatic, e trădată de protejata ei şi plăteşte gloria cu preţul suferinţei fizice. Am rămas, aşadar, din La Danseuse, cu tristeţea incurabilă şi pe alocuri inexplicabilă a frumoasei actriţe Soko, la fel de abătută aici ca în Les interdits, văzut la Cinepolitica, ediţia 2014. Mal de vivre-ul ei creşte, iar filmul devine tot mai neremarcabil de la o scenă la alta.

Inclasabilul Ma Loute confirmă faptul că putem construi o propoziţie, iar propoziţia noastră să aibă şi sens, în care să intre concomintent Dumont, Tati, ba chiar şi Fellini, omagiat în scenele finale. Filmul ia în discuţie cu ingeniozitate şi cu destulă ironie inechităţile sociale dintr-o comunitate din nordul Franţei. Natura e pentru unii mijloc de trai, pentru alţii, obiect al contemplaţiei estetice. Însă nu doar aristocraţii sunt ridicoli, în filmul lui Dumont, ci familia Brufort e compusă în întregime din abrutizaţi, în frunte cu Ma Loute (Brandon Lavieville).

Inclusiv din acest motiv, umorul nu lipseşte din nicio scenă. Din acest punct de vedere, e remarcabil faptul că un gag rudimentar (un poliţist supraponderal se împiedică şi cade) funcţionează la fel de eficient de fiecare dată, deşi la el se recurge din nou şi din nou. Sau cum vorba tărăgănat-piţigăiată a lui André Van Petergem, rol în care străluceşte Fabrice Luchini, amuză din prima până în ultima scenă în care acesta apare. La polul opus, introdus pe la jumătatea filmului, mai degrabă decât să dea un impuls filmului, personajul lui Aude Van Peteghem îl sabotează. Astfel, Juliette Binoche ne aminteşte ce înseamnă să fii o mare actriţă: poţi zbiera şi când taci, dacă îţi dai ochii peste cap cum trebuie.

Articol publicat pe platforma Blogurile Adevărul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *