Raţele şi vânătorul: „Gonzo” (r. Alex Gibney)

Documentarul din 2008 al lui Alex Gibney despre jurnalistul Hunter Thompson se deschide cu lectura unui articol, scris de acesta din urmă imediat după atentatele din septembrie 2001. Vocea lui Johhny Depp, interpret al unui dublu rol în acest film, este însoţită de acordurile lui „All Along the Watchtower”, varianta Bob Dylan.

Aceste două aparente detalii anunţă două caracteristici emblematice pentru documentarul lui Gibney. În primul rând, această biografie este exact genul de rememorare pioasă pe care Hunter însuşi ar urî-o din tot sufletul. Filmul lui Gibney este structurat după regulile documentarului clasic, ceea ce e un semn de respect faţă de genul din care face parte şi totodată un scuipat pe obrazul personajului său principal. În al doilea rând, această biografie e despre Hunter Thompson şi în acelaşi timp nu e despre Hunter Thompson. Mai precis, ar putea fi despre oricine altcineva. Cu o singură condiţie: ca acel cineva să fi prins anii ’60 şi ’70.

Aceleaşi imagini şi aceeaşi muzică au mai apărut până acum în nenumărate documentare post-Woodstock, atât în portretele dedicate vreunei personalităţi, cât şi în cele menite să descrie epoca în sine. Pe lângă „All Along the Watchtower”, Dylan mai contribuie la soundtrack-ul lui „Gonzo” cu alte trei melodii, „Ballad of a Thin Man”, „Maggie’s Farm” şi „Mr. Tambourine Man”. De asemenea, pe coloana sonoră a lui „The Life and Work of Hunter S. Thompson”, se regăsesc melodii de Jefferson Airplane, Janis Joplin, Lou Reed, Rolling Stones şi The Yardbirds. Tot acest portret muzical şi toate imaginile generice care le acompaniază le-am mai văzut şi răsvăzut. Asasinarea lui Robert F. Kennedy, războiul din Vietnam, discursurile lui Nixon despre Vietnam şi Watergate, discursurile lui Martin Luther King despre viitorul rasial al Americii, prăbuşirea Turnurilor, războaiele din Afganistan şi Irak, toate ne sunt atât de familiare, încât o imagine o antrenează pe alta, iar întregul transmite mai puţin decât fiecare element luat în parte.

Filmul e mult mai mult despre această lume în care Hunter a trăit, care ni se livrează sub forma câtorva imagini-comprimat, decât despre Hunter însuşi. Protagonistul acestui documentar e întemeietorul unei specii jurnalistice atipice, în care respectul faţă de subiect cade pe planul secund (în favoarea propriei subiectivităţi). Vrând-nevrând, Gibney propune o comparaţie între aceşti doi termeni (Hunter şi lumea). Oricât de discutabile ar fi persona lui publică și modelul de jurnalism pe care îl propune, Thompson tot ne pare mai simpatic: pune în discuţie establishmentul, ceea ce era un argument redutabil pe vremea lui şi seduce în continuare.

Pe de altă parte, libertăţile pe care Gibney cineastul şi le permite sunt atât de puţine, încât întemeietorul gonzo jurnalismului nu le-ar vedea nici cu lupa. Pentru a mai anima un pic cadrele în care Sondi Wright, prima soţie a protagonistului, vorbeşte despre acesta, Gibney derulează în fundal tot felul de imagini, fixe sau în mişcare, corespunzând epocii pe care ea o evocă. De pildă, dacă Wright vorbeşte despre lupele de stradă din Chicago din 1968, la care Thompson a participat, în fundal, vedem cum poliţiştii îşi încearcă bâtele pe spinările manifestanţilor. Dacă vorbeşte despre fiul lor, o vedem cu micul Juan în braţe, într-o poză din tinereţe. Dacă vorbeşte despre Thompson, vedem o poză cu Thompson ş.a.m.d. Adevăratele transgresiuni sunt lăsate pe seama altora.

Fragmentele din „Fear and Loathing in Las Vegas”, de pildă, au un statut aparte. Valoarea acestora nu mai e documentară, cum e cazul imaginilor cu Hunter inșuși, văzut în diferite platouri TV, sau cu apropiații săi, care evocă un episod sau altul. Prin includerea unor secvenţe din filmul lui Gilliam, nu aflăm mai multe despre Thompson. Ci calitatea lor e cinematografică, o calitate pe care „Gonzo” n-o are şi pe care, în consecinţă, o împrumută.

Filmul lui Gibney e despre gonzo, dar nu e gonzo. E ca un bâlbâit care încearcă să spună un banc porcos şi care, neputând să ajungă la poantă, o scrie.