6 zile cu Anim’est 5

Proiectat în deschiderea Anim’est 2010, „Iluzionistul” lui Sylvain Chomet vădeşte un respect exagerat faţă de moştenirea lui Jacques Tati – felul cum arată şi se mişcă protagonistul, hainele lui, stângăciile care vin în cascadă, toate amintesc de marele comic francez. Fără el, „Iluzionistul” ar fi de neconceput – la un moment dat vedem chiar şi un fragment din „Mon oncle” proiectat într-o sală în care personajul principal intră din greşeală. Pe de altă parte, ceea ce filmul reţine din personalitatea lui Tati e doar o mică parte din persona cinematografică pe care acesta a făurit-o (şi nu e neapărat cea mai bună).

La fel cum melonul şi bastonul nu îl defineau pe Charlot, ci doar îl făceau recognoscibil, şi Tati înseamnă mai mult decât haine, mers şi mimică. Asemănările dintre filmul lui Chomet şi opera lui Tati se opresc la personajul lor principal: un încurcă-lume caraghios. Situaţiile cu potenţial comic pe care acest încurcă-lume comun le creează şi rezolvările lor diferă însă fundamental. Filmul lui Chomet e alcătuit din episoade multe şi gaguri puţine, aceeaşi coordonată întâlnindu-se în mai toate. Oricât de mari ar fi buclucurile în care iluzionistul se bagă, salvarea e întotdeauna aproape: una-două, acesta scoate ceva de pe mânecă, de fiecare dată exact ce trebuie, şi gata, pericolul a trecut.

Chomet, spre deosebire de personajul lui, are un singur lucru ascuns în mânecă, iar acel ceva e scenariul lui Tati. Prima lui greşeală e că se bazează doar pe el, ferindu-se să-l dezvolte şi în alte direcţii, iar a doua şi cea mai gravă e că îi lipsesc resursele de a-l urma până la capăt.

GOLĂNIE ŞI FREUDISM

Dilema lungmetrajului argentinian „Boogie el Aceitoso” e aceeaşi cu a oricărui alt produs pulp cu buget mare. Nu poate să se lipsească de o serie de ingrediente obligatorii, cele mai evidente fiind sexul şi violenţa, umorul gros şi urmăririle cu maşini. În acelaşi timp, ar vrea să se şi delimiteze de ele. În cazul lui „Boogie”, delimitarea se face prin autoreferinţă. Partenera lui Boogie încearcă să îi justifice acţiunile, să găsească un alibi brutalităţii şi bădărăniei lui. „Eşti violent din cauza societăţii. Violenţa e personajul principal al epocii în care trăim”, îl psihanalizează ea. E violent pentru că e egoist, îi răspunde el mai târziu. E bădăran pentru că aşa îi place să fie. Aşa şi acest film bazat pe o bandă desenată, iar trimiterile la seria „Naşul”, la trilogia dolarilor sau la „Apocalypse Now” nu fac decât să evidenţieze şi mai tare diferenţa de clasă dintre citat şi rezultat.

Regizorul Gustavo Cova a pornit de la credinţa că ecranizarea cu actori a benzii desenate create de Roberto Fontanarrosa ar fi fost grotescă. Se prea poate. În tot cazul, e grotescă şi ca desen animat.

La polul opus se situează „Kerity, la maison des contes”. Dacă „Boogie” poate fi văzut doar de adulţi (doar de unii adulţi, mai exact), filmul lui Dominique Monfery e destinat aproape în exclusivitate copiilor. La acest film, adulţii nu prea au ce căuta altfel decât însoţiţi de un copil. Altminteri, e prea târziu pentru ca învăţămintele pe care filmul le conţine să mai găsească teren fertil şi, asemeni seminţei aruncate pe piatră din pilda biblică, sunt irosite.

Deşi nu ştie încă să citească, micuţului Natanaël îi este încredinţată soarta unei biblioteci. Nu prea înţelege el la ce sunt bune toate cărţile alea, dar treptat, e convins să le apere. În cadrul acestei pledoarii pentru carte şi citit, eroul nostru trece prin tot felul de aventuri, alături de Alice, Peter Pan şi o grămadă de alte personaje de poveste pe care nu le-am putut recunoaşte, semn că n-ar fi stricat poate dacă filmul ar fi fost făcut cu câțiva ani mai devreme.

JOCUL MINŢII DEPINDE DE MINTE

Deşi pare să fie despre un adolescent, un moş pe jumătate senil şi două fete, care ajung tuspatru în stomacul unei balene, „Mind Game” depinde într-o măsură apreciabilă de sânii supradimensionaţi ai lui Myon, una dintre cele două naufragiate. În acest anime a cărui noutate e că desenele 2D sunt alternate cu fotografii reale animate, coordonatele fizice ale lui Myon ţin loc de o grămadă de chestii.

Asta e interesant la desenele animate, dacă ţi se pare că un cadru e prea gol, îl poţi umple cu absolut orice îţi trece prin cap. În lipsă de altceva, lui Masaaki Yuasa îi trec prin cap nişte sâni.

S-A RĂZBOIT NUMAI O VARĂ

Fără să o vrea, tânărul Kenji Koiso blochează o reţea de socializare având miliarde de utilizatori, cu urmări nebănuite. Imperfectă, lumea virtuală o dă peste cap pe cea reală, intriga moralizatoare a lui „Summer Wars” fiind ofertantă mai cu seamă prin aceea că prilejuieşte îmbinarea a trei genuri altfel ireconciliabile: shonen, anime cu arte marţiale şi mecha.

În sfârşit, „Panique Au Village” al lui Stéphane Aubier şi Vincent Patar ilustrează un paradox. Realizat cu ajutorul unor jucărioare prin tehnica stop-motion, curat, adică nepervertit de ceea ce Bergman numea într-unul din ultimele sale filme „murdăria lumii”, deşi pare a fi rezultatul unui joc de copii sau poate tocmai din acest motiv, filmul lui e o distracţie cât se poate de serioasă pentru adulţi.