Odă durerii: “Crai nou” (r: Alina Grigore)

Mult urlet pentru nimic.

Hotărât lucru, acest ghem de nedescâlcit care e debutul în lungmetraj al regizoarei Alina Grigore nu e pentru toată lumea. Primul factor destabilizant, fiecare actor vrea să împroaște pânza ecranului cu un jet cât mai gros de trăire, folosindu-se de replici scâșnite, declamate sau de-a dreptul urlate, dar care rămân adesea greu inteligibile (pentru că personajele vorbesc toate în același timp). Bună parte din timp, unele personaje încearcă din răsputeri să le oprească pe celelalte din a-și materializa furia, prin vătămări și trântiri efectuate cu gesturi largi, demonstrative. Cu puține excepții, personajele filmului sunt stăpânite de niște demoni interiori de neîmblânzit.

Se plânge mult, se strigă mult, se transpiră mult în “Crai nou” și aproape niciodată nu e clar de ce. Asemeni aventurierilor cinematografici ai anilor ’90, nici Grigore nu se preocupă aproape deloc de conturarea unui peisaj narativ cât de cât coerent, fie pentru că asta nu reprezintă o prioritate pentru ea, fie pentru că nu știe sau nu poate să o facă. De fiecare dată când aflăm totuși ceva despre vreun membru din numeroasa familie a protagonistei, în jurul ei se taie cu barda, iar informația narativă e înfiptă în scenariu cu barosul. E drept, aflăm despre Liviu (Mircea Postelnicu) că e analfabet și că, pentru ca afacerea familiei să fie pusă în valoare, au trebuit defrișați doi versanți, dar suntem puși în temă de unul dintre prietenii eroinei, care își varsă oful de față cu ea (de parcă n-ar ști că cei doi sunt veri, iar Irina locuiește chiar la vila în cauză). Înțelegem apoi că una din sursele tensiunii dintre Irina (Ioana Chițu) și Liviu e un incident petrecut în urmă cu 15 ani. Și de această dată, episodul îi este relatat de către mama lui Liviu însăși Irinei. Și tot așa.

În toată această penumbră narativă, autoarea are grijă să revină asupra protagonistei, căreia, de-a lungul întregului film, i se întâmplă un singur lucru: ceilalți vor să decidă în locul ei ce să facă (și cei mai mulți vor ca ea să continue să-și sacrifice existența pe altarul binelui comunitar). Insistența cu care majoritatea covârșitoare a celor din jurul ei acționează la unison în această direcție are ceva din caracterul imperturbabil al unui metronom. Cu toate acestea, deși e clar că Irinei îi e imposibil să se extragă din această ecuație toxică, Grigore nu încearcă câtuși de puțin să exploreze caracterul insidios-manipulator al acestei melase familiale extrem de vâscoase, limitându-se la a scrijeli stratul superficial al acesteia, format dintr-un șir destul de lung de agresiuni verbale sau fizice.

Indiferent cât de calm i se vorbește în debutul unei scene, la finalul ei, eroina e mai mereu lovită sau, în cel mai bun caz, doar insultată. Viki (Ioana Ilinca Neacșu) sare pe ea în timp ce doarme, și mai că o strânge de gât. O masă liniștită în familie încetează foarte rapid să fie liniștită, ceea ce îi provoacă protagonistei un atac de panică. Pe parcursul unui drum cu mașina, Liviu o amenință că îi sparge telefonul. La finalul precipitat al unei mese la restaurant, Liviu chiar îi sparge telefonul. Chiar și o petrecere la care pare a fi înconjurată de prieteni are drept epilog un posibil viol, iar asta doar în actul I.

Poate să-ți placă la “Crai nou” faptul că pune în aceeași oală personaje din clase diferite și le lasă să fiarbă. Că are în centru un personaj feminin, mai mult, unul care se mișcă și își rostește replicile ca și cum i-ar fi indiferente dorințele bărbaților din jurul ei. Că explorează mecanismele abuzului, în multiplele lui forme. Dar ar fi tot atâtea moduri de a valoriza interesat o mostră de neîndemânare. Da, n-ar strica deloc ca pe ecran să se vadă și altceva decât bucureșteni middle class. E firesc ca femeile să se bucure de aceeași reprezentare cinematografică precum bărbații și cu siguranță nu s-ar face gaură în cer dacă filmele ar trata mai des problemele profunde ale unei societăți, printre care abuzul împotriva femeilor cu siguranță se numără, mai degrabă decât luciul ei de suprafață. Dar dincolo de propriile noastre credințe sau prejudecăți, cea mai mică privire critică o dezvăluie pe Grigore ca pe un cineast care planează indiferent deasupra tuturor acestor probleme. Ce pare că speră ea e că e de ajuns să filmeze ad nauseam o fată la care se zbiară și care se lasă lovită pentru ca și noi să vrem să suferim, măcar un pic, alături de ea.

Exclusiv pe site

Leave a Reply

Your email address will not be published.