Licență de a eutanasia: “No Time to Die” (r. Cary Joji Fukunaga)

“No, mister Bond, I expect you to die!”

Aparent, nimic nu se schimbă în cel mai recent film din seria Bond: eroul apare pe țeava unui pistol, flecărește cu Moneypenny, își preia conștiincios gadgeturile de la Q, apoi se confruntă cu un adversar diform care vrea să distrugă lumea, pe care în cele din urmă îl învinge.

Și totuși, nimic nu mai e la fel.

Nevoit să-și schimbe vestimentația într-o cameră îngustă alături de o agentă CIA mult mai tânără decât el, Bond nu se poate abține să nu flirteze. Nu e clar dacă interesul lui e real sau replicile îi vin din inerție, cert e că actrița Ana de Armas își joacă refuzul cu un incontestabil dezgust, asezonat cu nuanțe de spaimă, retrâgându-se suficient de mult (și cu suficient de multă vehemență) pentru a lăsa între ei o apreciabilă distanță. Pentru prima oară în 59 de ani, Bond devine cringy.

După mai puțin de trei minute, Bond se referă la dineul la care participă neinvitat cu sintagma “o bunga bunga organizată de Spectre”, folosind o referință inactuală pentru a muta stigmatul libidinoșeniei de pe el însuși către membrii organizației conduse de Blofeld. Dar asta nu face ca feminismul acestui film în care Bond e într-o relație monogamă să fie mai puțin relativ.

Paloma îndeplinește funcția unei Bond girl tradiționale. E drept că ea îl ajută pe erou prin aceea că elimină un număr apreciabil de inamici (cu o semiautomată – cea mai lungă țeavă nu poate aparține decât armei mânuite de Bond). Însă rolul ei rămâne esențialmente cel al unei gâsculițe.

În scena în care venerabilul Aston Martin, varianta steroidizată, scuipă gloanțe la foc automat prin faruri, lui Madeleine (Léa Seydoux) îi revin lacrimile și mucii, în timp ce pe buza superioară a lui Bond, încă nu s-a uscat sângele. Frustrarea și neputința sunt puse în oglindă cu dârzenia lui machistă și la final, când aceleași secreții statornicesc pe aceleași chipuri.

De altfel, destinul lui Madeleine depinde mereu de dorințele sau pasiunile, de moment sau statornice, ale celor doi bărbați din centrul filmului. Safin îi ucide mama și o salvează în debutul filmului, apoi o șantajează. Spre final, o răpește, iar apoi o șantajează din nou. Bond o salvează în debutul filmului, adică în scena din Aston Martin, pentru ca apoi să decidă unilateral să întrerupă relația cu ea. Același Bond o salvează de-a lungul unei a doua urmăriri, apoi o protejează din nou în baza secretă a lui Safin, când o recuperează pe fiica acesteia și se asigură că amândouă părăsesc insula vii și nevătămate. Dovada supremă de cavalerism, se sacrifică de dragul său. Dacă acesta e feminism, nu vreau să știu cum arată misoginismul, în concepția scenariștilor Neal Purvis, Robert Wade, Phoebe Waller-Bridge și Cary Fukunaga.

Pe de altă parte, Moneypenny e interpretată în continuare de o actriță de culoare, la fel și noul 007, iar Bond reușește performanța de a nu se culca nici cu una, nici cu cealaltă. În plus, Q își așteaptă partenerul la cină, iar eroul nu pare să fie deranjat câtuși de puțin de asta. Pentru prima oară în 59 de ani, Bond e pe jumătate woke.

Emanciparea neconvingătoare a lui Bond are iz de business plan, e un progresism care pare plămădit din statistici, marketing, calcule și previziuni. În urma a nenumărate cafele, băute la nenumărate focus grupuri și ședințe, seria Bond a ajuns să fie orice (orice e de presupus că ar fi la modă, cel puțin): shoot’em up, dramă psihologică având în centru un personaj tarat și bântuit de remușcări, chiar și horror, un jump scare marcând prima apariție a lui Safin.

În ceea ce privește țăcănitul de mitralieră care punctează sonor mai multe din scenele de acțiune ale filmului, în toate urmăririle filmului, singurul lucru pe care Bond trebuie să-l facă e să-și mențină vehiculul pe drum: din ghinion sau incompetență, toți adversarii săi părăsesc carosabilul, mai devreme sau mai târziu, și/sau explodează, după caz. Nici când coboară de la volan, peisajul nu se schimbă radical: locotenenții lui Safin stau la coadă cu capul plecat, așteptând să fie mitraliați, atunci când nu sunt scoși din uz în urma unei încleștări corp la corp.

E cale lungă de la luptele greco-romane ale lui Connery, la MMA-ul practicat de Bondul lui Daniel Craig. Cert e că acesta din urmă e intuit mai degrabă decât văzut, în cadre clare, care să compună o coregrafie cât de cât coerentă. Există o singură cascadorie mai ambițioasă, filmată competent și întreruptă de montaj doar atât cât trebuie, cea în care Bond conduce o motocicletă pe o pantă imposibilă, plutește peste un parapet, apoi trece prin mijlocul unei procesiuni religioase. Iar asta pentru că specialitatea casei a încetat demult să fie spectacularul.

Bondul lui Craig gândește, nu doar muncește. Inamicii lui știu că, înainte de a ucide fără să clipească, 007 e măcinat de feluriți demoni interiori, drept urmare, își adaptează strategia în consecință. Dilematicul Bond al lui Craig nu mai poate fi anihilat printr-o banală execuție, Blofeld nici măcar nu încearcă asta. Însăși eterna fantasmă a distrugerii lumii pare că îi produce o juisare mai puțin intensă decât perspectiva de a-l vedea pe Bond nefericit. Acesta este obiectivul unuia dintre cele mai improbabile și mai energofage planuri malefice ale lui Blofeld, amenințarea fericirii conjugale a tomnaticului spion britanic. Iar ceea ce Blofeld reușește doar vremelnic, Safin obține definitiv: perspectiva ca Bond să continue să-și împartă existența cu Madeleine devine chimic imposibilă (ceea ce face ca eroul să aleagă, în cele din urmă, moartea, desăvârșindu-și eforturile de dezvoltare personală).

În sfârșit, pornirile moralizatoare ale lui Bond se fac simțite de-a lungul întregului film. Bond îi culpabilizează pe Madeleine pentru o trădare care n-a avut loc niciodată, pe M pentru un experiment al cărui eșec ar putea fi sinonim cu un genocid, pe Safin pentru că dă semne de psihopatie. Pentru prima dată în 59 de ani, Bond e banal. “A stupid policeman”, cum ar zice Dr. No.

Așadar, un ultim Bond cu Craig care bifează la toate capitolele și totuși nu reușește să fie niciodată altcumva decât lipsit de suflu și inutil. Nimic de zis, Bond poate în sfârșit să spună “te iubesc”. Însă e oare acesta un progres atât de mare?

Ceea ce moare în filmul regizorului Cary Joji Fukunaga nu e atât eroul popular al unei serii extrem de longevive, cât nerușinatul superlativ al trăirii vicariale pe care acesta o media. Un Bond adus la zi scoate doar vina din ecuație. Dar un Bond tern, cu un erou alcoolic și suferind, care ține prelegeri etice în loc să mijlocească o formă sau alta de spectacol, nu mai e o plăcere. “No Time to Die” aruncă în sfârșit la gunoi o jucărie demult stricată.

Articol publicat pe platforma Blogurile Adevărul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *