Radu mamii, Radule: „O poveste de dragoste, Lindenfeld” (r. Radu Gabrea)

Soldatii rusi au fost foarte rai. In primul rand ca au luat-o pe sus pe Helga si au dus-o in lagar in Siberia. Acolo, au invatat-o sa manance foarte repede, ceea ce ii taie, cu mai bine de 50 de ani mai tarziu, pofta de mancare lui Ulli (Victor Rebengiuc). Comandanti erau foarte multi si era imposibil sa-i multumeasca pe toti. In plus, au tinut-o in frig. Cel mai important, au invatat-o cuvantul „tovaras” / „товарищ”, pe care actrita Victoria Cocias, insufletita de o sfanta ura patriotica, il rosteste ca si cum l-ar citi de pe un carton de undeva in afara cadrului pe care cineva a scris: „TAVARISCI”.

Lindenfeld si Condamnat la viata (cel mai bun film romanesc din ultimii 20 de ani, dupa cum aflam de pe site-ul filmului), sunt legate prin trainice legaturi. In primul rand, actorii Alexandru Bindea si Nicodim Ungureanu, care apar in distributia ambelor filme. In al doilea rand, un plot in care eroul este unicul spectator (si, in filmul lui Dreyer, comanditarul, de la un punct incolo) al unei puneri in scena menite sa-l maguleasca si sa-l amageasca. In acest sens, e interesant ca si intr-un film, si intr-un celalalt, e nepermis de neclar daca protagonistul isi da seama ca e victima unei manipulari si le face jocul papusarilor pentru a-i expune si/sau ridiculiza, daca e dus de nas sau daca pur si simplu nu-i pasa. In sfarsit, daca e sa ne luam dupa materialele de promovare, si Lindenfeld e cel mai bun film romanesc din ultimii 20 de ani, daca nu din toate timpurile, cum e si Condamnat la viata.

In inchisoarea Guantanamo, specialistii de peste ocean au brevetat tortura prin supradoza de Metallica. In cazul meu, efectul nu ar fi cel scontat, dar dupa filmul lui Gabrea, daca mai trebuie sa ascult fie si o singura data Canonul in re major al lui Pachelbel, vomit albastru.

In Lindenfeld, Canonul e interpretat in mai multe variante. Varianta funebra la orga din final, de pilda, ii prevesteste un sfarsit sumbru lui Ulli, care pare ca n-a inteles nimic din sfaturile de estetica a suicidului ale doctorului interpretat de Ion Caramitru. Sugestiv, nu? Singurele instrumente la care Canonul ramane neinterpretat in filmul lui Gabrea sunt, asadar, oboiul, cimpoiul si banala frunza.

Actorul Ion Caramitru simte nevoia sa faca un mare rol, desi nu are parte decat de o singura scena, in care trebuie sa faca un singur lucru, aparent simplu: sa dea un diagnostic. Drept urmare, Pino alege sa joace fiecare cuvant, ca pe scena Nationalului. Daca ar putea, ar interpreta cu mainile chiar si prepozitiile. Ar fi interesant de vazut cum le cere Caramitru vanzatoarelor din piata un kilogram de cartofi noi sau o paine cu secara.

La doi metri in fata unei masini militare pline cu rusi, o femeie alearga de mama focului si le transmite satenilor aflati la cules un anunt de importanta capitala: vin rusii. Altcineva ar fi inceput poate scena cu un peisaj idilic, apoi cu un personaj din partile locului care admira peisajul idilic, vede apoi un punct la orizont, punctul creste si lasa in urma un nor din ce in ce mai lung de praf, omul da fuga la biserica, trage clopotul, taranii de pe camp aud clopotul si fug care incotro. Acel altcineva n-ar fi trebuit sa fie cine stie ce vizionar, ar fi ajuns sa fie un regizor mediocru sau un debutant, asa cum sigur că Radu Gabrea nu e.

Unii critici mai rautaciosi din fire au vazut in Lindenfeld inca un exemplu de teatru filmat. E o apreciere extrem de nedreapta. La adresa institutiei teatrului, se intelege.

Mai bine de jumatate din film, scenariul maestrului Adrian Lustig curge mai lin decat piatra de curling pe pista proaspat unsa. Vrea Ulli sa plece in orasul natal? Nicio problema, soferul se executa si conduce aproape o zi pana in Romania, ca nu s-o face gaura-n cer. Vrea domnul sa dea de Helga si sa recupereze timpul pierdut? Nimic mai usor! Intreg satul e parasit, cu o singura exceptie: vechea casa a Helgai, in care ia ghiciti cine traieste acum? Asa e, chiar Helga! Vrea domnul sa ii fie servita masa, iar apoi sa doarma acasa la madame? De ce nu? Genericul final ar fi picat atunci la tanc, dar ar fi trebuit schimbat titlul, din Poveste, in Povestioara de dragoste, daca nu chiar Nuvela.

Nu e clar de ce, dar desi presara mai multe glumite despre rusi decat Hansel si Gretel firimituri, Lustig si Gabrea par sa creada ca, ascuns in lan, adolescentul Ulli savarseste cea mai samavolnica tradare atunci cand nu isi smulge iubita din mainile militarilor sovietici, nestiind poate ca, daca si-ar fi ascultat sufletul, tanarul svab ar fi fost executat sumar de catre TAVARISCI si nuvela s-ar fi transformat in „Schita de dragoste, Lindenfeld”.