Ministerul Adevarului, varianta 3D: „Immortals” (r. Tarsem Singh)

Ceea ce „300” a inceput, „Immortals” continua, optiunea de pozitionare a filmului ca ultima isprava a producatorilor Mark Canton si Gianni Nunnari fiind cat se poate de indreptatita. Fictionalizarea istoriei pe care „300” o opereaza e cu atat mai la indemana acum, cand adusa la zi este mitologia greaca, adica o fictiune din capul locului.

Regizorul Zack Snyder a declarat despre filmul sau din 2006 ca „evenimentele pe care le relateaza sunt in proportie de 90% conforme cu adevarul istoric”. Daca Tarsem ar avea tupeul predecesorului sau, ar putea sa declare linistit aceleasi enormitati: „Immortals” arata ca si cum se adreseaza unui public caruia orice s-a petrecut in urma cu mai mult de zece ani ii este strain. Caruia ai putea linistit sa-i zici ca Zeus si Hera, Apolo si Ares, Hefaistos si Atena, toti zeii si semizeii, dimpreuna cu Fat-Frumos si Ileana Cosanzeana, chiar au existat, ca dovada stau tratatele de istorie, Biblia sau ultimul numar din „National Geographic”.

Daca, in „300”, regele Leonidas are accent scotian (ba chiar si grimasa lui Sean Connery), in „Immortals”, Zeus vorbeste cu un impecabil accent englezesc, atat atunci cand e el insusi (in interpretarea lui Luke Evans), cat si cand se intrupeaza in persoana unui mosneag (John Hurt). Aparent, grija sa principala e sa-l converteasca pe Tezeu la valorile in care crede (dreptate si ajutarea celor slabi). Daca nu isi foloseste puterile zeiesti pentru a influenta el insusi cursul istoriei, aceasta se intampla deoarece le respecta oamenilor liberul arbitru (si le respecta oamenilor liberul arbitru pentru ca ii iubeste). Cum se impaca aceasta viziune umanista cu mitul lui Prometeu, cu escapadele pamantene la granita cu violul ale lui Zeus sau cu faptul ca, potrivit aceleiasi mitologii grecesti, mama lui Tezeu a fost necinstita nu de niste sateni, ci de fiul lui Zeus, bunul Poseidon, asta Tarsem nu ne-o mai explica. Oricum, n-ar trebui sa mai fie nevoie: daca am intrat la film, nici n-ar trebui sa stim.

RENASTEREA SE RELANSEAZA LA MALL

La fel ca „300”, „Nemuritorii: Razboiul zeilor” ofera aceleasi discursuri mobilizatoare, aceleasi concepte moderne despre onoare, patriotism si iubire, acelasi tip de tratat de hacuiala – zeii par a fi experti in kung fu, Tezeu ii aplica lui Stavros (Stephen Dorff) o manevra de judo, in timp ce Hiperion (Mickey Rourke) prefera wrestling-ul. Si totusi, filmul lui Tarsem pare a nutri alte pretentii.

Hainele acopera, in cea mai mare parte a timpului, abdominalii actorilor, iar locul efectelor speciale e luat de flerul lui Tarsem in utilizarea culorii. Aproape nu e cadru in care sa nu avem nuante tipatoare. E ca si cum preocuparea de baza a grecilor era sa produca pigmenti, cu care apoi sa-si varuiasca zidurile sau sa-si coloreze draperiile.

Stilul vestimentar este si el unul prin excelenta extravagant. Negativii se ascund intotdeauna in spatele coifurilor, al lui Hiperion fiind cel mai ascutit dintre toate. Promisiunea emasculatoare a formei acestuia de foarfece nu intarzie sa fie satisfacuta, personajul lui Rourke urmand sa ordone ca tradatorul Lisandru sa fie castrat.

Mai multe cadre sunt compuse dupa regulile tripticului de inspiratie crestina. In expozeul mitologic in care este relatata titanomahia, modul in care zeii sunt ilustrati e tributar iconografiei ortodoxe, cu Zeus jucand rolul lui Iisus. Mai mult, atat Hiperion, cat si Tezeu sunt filmati avand drept fundal detalii arhitectonice care poarta forma crucii (doar ca, in cazul lui Hiperion, crucea se formeaza din spatii goale).

In sfarsit, cadrele in care Lisandru se prezinta in fata regelui Hiperion evoca videoclipul „Losing my religion” al trupei „R.E.M.”, regizat de acelasi Tarsem. Cat dureaza scena, tradatorul e luminat de aceeasi lumina rosie – doar el si nimic altceva. Rosul proiecteaza in exterior spectrul rusinii care il va fi urmarind, astfel stigmatizandu-l. Utilizarea atat de personala a efectului chiaroscuro este un omagiu in plus pe care Tarsem il aduce Renasterii (un altul este finalul, reinterpretare 3D a altarului Capelei Sixtine). „Practic, filmul e o combinatie dintre Caravaggio si «Fight Club»”, declara intr-un interviu regizorul.

Cu sau fara Renastere, costume, coifuri si culori, „Nemuritorii: Razboiul zeilor” ramane o abordare moderna a unei povesti arhaice. Indiferent de epoca in care se presupune ca au loc, filmele cu fundal istoric sau mitologic rescriu mai mereu trecutul, fie el real sau sublimat, pentru a se conforma obiceiurilor si puterii de intelegere a contemporanilor. Pe masura ce anii trec, din obiectul de referinta ramane din ce in ce mai putin. Culorile fistichii ale lui Tarsem sau tratarea renascentista a mitologiei sunt optiuni curajoase si merita aplaudate, dar ele nu fac altceva decat sa puna umarul la aceasta permanenta rescriere a istoriei, la reeducarea vesel-inconstienta a unui public caruia, daca va fi avand gust, ii lipseste memoria.