‘tu-ti filmul ma-tii! „Liceenii, in 53 de ore si ceva” (r. Adrian Popovici)

Asteptat, chipurile, de ani buni, acest autointitulat sequel al unui blockbuster antedecembrist nu a reusit sa stranga, in a treia zi de la lansare, intr-o duminica dupa-amiaza si intr-o sala destul de frecventata a unui cinematograf bucurestean din centru, mai mult de zece spectatori. Pana la sfarsitul filmului, numarul stoicilor se diminuase simtitor, reactiile acestora variind de la stupefactie totala la o saturatie usor amuzata.

Fanii fenomenului kitsch al lui Nicolae Corjos ar face mai bine sa astepte o redifuzare a originalului (judecand din experienta, n-ar trebui sa astepte prea mult). Aceasta noua realizare a temerarului Adrian Popovici, autor al memorabilelor „Vlad Nemuritorul” sau „Eva – Povestea unui secol”, e atat de incoerenta, incat singura sa performanta e ca reuseste sa valorizeze originalul: n-or fi fost cine stie ce „Liceenii” din 1987, dar macar intelegeai ce hram poarta fiecare personaj in parte.

In noul „Liceenii”, indeplinirea acestei cerinte minimale e ingreunata de o intriga absolut imposibila, de o imagine atat de proasta, incat nu se vede nici ceea ce e esential sa se vada, de un sunet in care nici macar replicile in limba romana nu sunt 100% inteligibile. Camera incadreaza la un moment dat monitorul unui calculator. Pe el, prima pagina a unui viitor roman. Ce scrie acolo, nu se stie, fapt e ca ne chioram la ea degeaba secunde bune. Tot degeaba ciulim urechile si atunci cand intra in scena Gonzales, care vorbeste spaniola cu accent de Berceni, sau prietenii sai, care aleg engleza pentru a dialoga cu partenerii romani. Ce spun ei, numai Dumnezeu si Popovici stiu.

LEGENDAR PROMETEU

„Liceenii mileniului trei sunt tinerii din ziua de astazi: elevi, studenti, cu problemele, iubirile si bucuriile lor”, declara in 2009 Cornelia Palos, producatoarea filmului si proprietara, alaturi de regizorul Adrian Popovici, a casei de productie Artis Films („Azucena, ingerul de abanos”). Doamna Palos, liceenii astia ai dumneavoastra nu prea au cum sa fie tinerii din ziua de astazi, in primul rand pentru ca arata ca si cum ar fi depasit varsta liceului cu ani buni, in al doilea rand pentru ca nu au viata in ei, sunt niste recipiente goale pentru niste idei la fel de goale (si destul de dubioase), pe care co-scenaristii Sovu si Popovici le au despre tineri in particular si despre viata in general.

Ditamai oamenii fac toate eforturile sa para credibili in timp ce stau in banca si asculta povetele dirigintei (Lavinia Sandru, la fel de teatrala in film precum e pe platourile televiziunilor). Oricat de talentati ar fi, e destul de greu cand acei oameni sunt nascuti in 1974 (cazul lui Andi Vasluianu). De aceasta reteta s-a folosit pe vremuri patriarhul Sergiu Nicolaescu: cu cat mai multi actori in voga pe acelasi afis, cu atat mai bine. Daca Mircea Albulescu ar avea acum aceeasi cota de piata ca in anii ’70, ar sta el in banca in locul lui Vasluianu, intr-un film care oricum nu ne spune absolut nimic despre tinerii de acum sau de altadata.

In schimb, cele 53 de ore si ceva ne ofera suficiente momente-soc, fara prea mare sens analizate independent, cu atat mai de neinteles daca le judecam in context. Avem parte de crime, de mai multe povesti de dragoste, cu reprizele de sex aferente, de dependenta de alcool, trafic de droguri si supradoze, arme, rapiri si impuscaturi. Din motive care raman neexplicate, Alex (Cristian Popa) isi urmareste o colega de clasa. Cand aceasta intra intr-un hotel, Alex o urmeaza. Ascuns dupa un perete, trage cu urechea si afla ca personajul Crinei Semciuc practica prostitutia intr-o camera de la etaj. Nu e foarte clar de ce, dar se simte nevoit sa o gaseasca si sa ii altoiasca clientul. Drept multumire, colega proaspat somera i se ofera. A doua zi, Alex isi salveaza de la bataie o a doua colega, pe Iulia (Ioana Blaj). La randul ei, si aceasta i se ofera. O a treia colega il apara in fata dirigintei, drept care e pedepsita de agresorul Iuliei (Vasluianu) cu un viol intr-un lift. In sfarsit, pentru a-i aplica o corectie lui Alex, Radu (Alexandru Potocean) decide sa o rapeasca pe Iulia.

In universul lui Popovici, e perfect verosimil ca acelasi personaj (al lui Vasluianu) sa plateasca un viol cu doua doze de cocaina, pentru ca, dupa numai cateva ore, sa isi riste viata in numele dreptatii. Asa se face ca, intr-un final apoteotic, beneficiind si de ajutorul unui profesor cu norma dubla (de literatura universala si de aikido), eroul isi dovedeste colegii interlopi in lupta dreapta.

CU EMOTII LA ROMANA

In acest „Karate Kid” in varianta romaneasca, intalnim doua moduri de a gandi cinema-ul pe care nimeni nu isi da silinta sa le armonizeze. Primul e cel care se bizuie exclusiv pe importul unor retete insuficient intelese. Echipa de scenaristi a filmului imprumuta fara prea mari retineri de te miri unde, pastrand fragmente intregi. In acest thriller autohton, barbarismele abunda: replicile celor mai multe dintre personaje sunt in orice limba, numai in romana nu.

Pe baricade opuse, se situeaza ceea ce a fost numit noul cinema romanesc. Daca avem un astfel de cinema in „Liceenii” lui Popovici, meritul le revine actorilor tineri care au roluri de interlopi. E improbabil ca aceeasi echipa sa fi scris atat replicile lor, cat si pe ale politistilor care trebuie sa rezolve cazul. Atata cat e, farmecul filmului se datoreaza in principal talentului de improvizatie pe care il dovedesc acesti actori, in frunte cu Potocean. Din arsenalul lor, arma cea mai des folosita e alaturarea substantivelor limbii romane, fie ele comune sau proprii, cu atributul „ma-tii”.

In replica la un articol in care se mentioneaza finantarea de la CNC a filmului, producatoarea Cornelia Palos a dat, pe blogul colegului Catalin Sturza, urmatorul raspuns: „Cine a scris porcaria asta sa se gandeasca la sutele de mii de euro date pentru filme care isi cumpara premiile in afara, dar nu au spectatori in Romania… decat daca fac «caravana». Oricine poate face… o sa fac si eu, dar probabil ca «lumea onesta» va sari in sus! Sunteti jalnici! Vai de mama voastra, astia care scrieti in presa… habar nu aveti ce scrieti! (…) Imi este mila de voi si plang oamenii de calitate care mai exista in tara asta. Ne impaunam cu intoarcerea armelor impotriva nemtilor??? Shit, ar trebui sa ne fie rusine. (…) Am 50 de ani, dar e deja a doua campanie de presa impotriva mea, si desi vreau sa public documente care sa arate ca voi toti mintiti… nu pot… va e frica sa nu suparati pe cine va plateste??? (…) Oameni buni… mergeti la filme romanesti care arata altceva, nu mai mergeti la filme urate, negre…”

E greu de zis daca „Liceenii, in 53 de ore si ceva” e urat sau frumos, alb sau negru. Cert e ca haosul cognitiv din discursul doamnei Palos isi gaseste o demna continuare in filmul lui Popovici. Daca reusiti performanta de a-l privi ca pe un spectacol antropologic (ceea ce in fond si este), mergeti la cinema: „Liceenii” din 2010 nu trebuie ratat!

Articol publicat in revista Cultura