Oda pentru o para malaiata: „Dincolo de limite” (r. Neil Burger)

Scriitor fara opera dotat cu o inteligenta medie, Eddie Morra (Bradley Cooper) isi sporeste exponential IQul, prin intermediul unei metode care le va surade cu siguranta spectatorilor mai lenesi: inghite o pastila.

Inteligenta lui Eddie e vazuta ca fiind cel mai marfa lucru posibil, un fel de upgrade pe care toata lumea l-ar cumpara, daca ar putea. Cand isi ia pastila, primul lucru care se intampla e ca i se largeste campul vizual. Dintr-o privire, tipul vede pur si simplu mai mult, ca si cum ar lipi mental mai multe perspective. La ce foloseste asta? Lui, la nimic, dar fara triserii precum aceasta, nu se poate: Cooper nu e un actor suficient de versatil pentru a juca inteligenta si, chiar daca ar reusi, Neil Burger nu e un regizor suficient de versatil sa-l filmeze.

In consecinta, nu il vedem doar pe Morra cum se dopeaza. Ci il vedem la raze X, urmarim efectiv pastila cum se duce pe gat si trece prin tractul digestiv. Sunt trucuri inspirate din serialele TV „CSI”, care satisfac apetitul pentru savantlacuri hi-tech si ne reamintesc ca filmul e cat se poate de nou: oameni care iau pastile si atat, puteam vedea si pe vremea lui Bogart si Gary Cooper.

Largirea perspectivei sau imaginea-radiografie sunt doar cateva dintre artificiile vizuale ale filmului. Burger ineaca in culoare cadrele in care eroul e sub efectul pastilei, de parca ochii lui Eddie ar fi un televizor caruia drogul ii regleaza saturatia. Cand isi scrie cartea, in camera protagonistului ploua cu litere stralucitoare. N-om fi toti destepti ca el, dar tind totusi sa cred ca am fi priceput de unde provine creativitatea si fara slovele care cad din cer (sau fara omniprezentul voice over, care explica de-a fir a par ce se intampla si cand cineva respira). Mai mult, din cand in cand, protagonistul se dedubleaza. Ca sa intelegem cat de rapid gandeste sau cat de eficient e, vedem exact atatea versiuni ale lui, cate a considerat Burger ca incap in cadru fara sa-l inghesuie prea mult.

In sfarsit, camera trece prin tot felul de lucruri prin care in mod normal n-ar avea cum sa treaca. E ca si cum un adolescent s-ar fi jucat cu un aparat cu un zoom performant, precum Fat-Frumos cu buzduganul: dintr-un punct fix (punctul 1), zoom-ul este utilizat la maximum. Punctul 2 devine apoi punctul 1, punctul 3 devine punctul 2 si asa mai departe.

In generic, trecem din masina in masina, prin zeci de lunete si parbrizuri, mai departe si mai departe, pana nicaieri. Filmul lui Burger arata o gramada de chestii, dar nu spune absolut nimic.