Iarna patriarhului: Revoluția Română în filmele lui Sergiu Nicolaescu

Nu poţi regiza o revoluţie în direct atunci când joci în ea. Dar o poţi regiza în reluare.

Cele trei filme cu acţiune postdecembristă ale lui Sergiu Nicolaescu furnizează răspunsuri, de fiecare dată grijuliu etichetate ca fiind fictive, la trei mari întrebări: cine a pornit Revoluţia, cine a tras şi cui i-a folosit ea.

CUM A ÎNCEPUT TOTUL? PUNCTUL ZERO (1996)

Orice dezbatere pe marginea evenimentelor din ’89 trebuie să pornească de la însăşi paternitatea lor. „Revoluţia a fost făcută de muncitorime, în primul rând, apoi de aventurieri (…). Pe urmă de elevi, pe urmă de intelectuali şi, la urmă, abia la urmă de tot sunt studenţii”, declara senatorul într-un interviu acordat lui Cristian Delcea şi Andrei Crăciun pentru Adevărul, ediţia din 28-29 martie 2010.

Filmat în limba engleză, „Punctul zero” din 1996 pare a fi mai destinat degrabă pieţelor occidentale decât distribuţiei autohtone. Pentru aceste pieţe, filmul tratează o cultură presupus exotică, un eveniment sângeros amplu mediatizat şi niciodată înţeles până la capăt, ceea ce îl face pretabil la tot soiul de interpretări, şi are acţiune din plin. Că ea e gândită şi filmată după criterii cinematografic absurde, asta contează mai puţin. Cert e acest film de serie B e fie un produs de export, fie un thriller românesc fără pretenţii documentare care, din dorinţa de a fi cât mai à l’americaine cu putinţă, are actori americani şi e vorbit în engleză. Drept urmare, nu e de mirare că teoria pe care filmul o lansează diferă în mod semnificativ de ceea ce Nicolaescu ştie că s-a întâmplat în ‘89.

Revoluţia au gândit-o şi au înfăptuit-o americanii. În decembrie, România era plină de agenţi CIA. Nici unul dintre aceştia nu are însă timp să rezolve o problemă secundară, dar cât se poate de sâcâitoare: trebuiau musai extraşi din ţară Ceauşeştii, cel puţin asta suntem lăsaţi să credem până la un punct. Singurul capabil să rezolve daravera e mustăciosul Morgan, un agent secret freelancer de origine română care porneşte degrabă către Bucureşti. La aeroportul din Otopeni, Morgan e întâmpinat de nimeni altul decât de Sergiu Nicolaescu însuşi, care îşi joacă propriul său rol. „Aţi primit autorizaţia de a intra în România, dar nu putem să vă garantăm siguranţa”, îi înştiinţează el pe oaspeţii străini.

Pe ziua de 22, eu mă certam cu toată lumea cu privire la închiderea frontierelor. Şi eu am spus: <<Nu, frontierele rămân deschise>>. Şi mi-au dat un telefon ăia de la aeroport: <<Ce facem, domnule Sergiu, mai e puţin şi aterizează avionul de Paris!>>. Şi eu am zis: <<Daţi-le drumul>>. După 11 noaptea am întâlnit autobuzul care venea de la avion. L-am oprit şi am intrat – eu eram cu tancul, cu chestii. Şi zic: <<Ce sunteţi dumneavoastră>>? <<Ziarişti>>. Era normal că vin ziariştii. Ce se ascundea sub fiecare ziarist, asta era altceva. (…) Mi-au spus că, spre marea lor surpriză, le-au dat drumul de pe aeroport. Le-am zis: <<Aveţi mare grijă, că sunt lupte şi veniţi pe propria răspundere! Dacă acceptaţi acest lucru, atunci vă dau voie să treceţi. Dacă nu, vă salt eu şi vă întoarceţi înapoi la Paris!>>
Adevărul, 29 martie 2010

Drept urmare, episodul vamei ad hoc oferea o oportunitate care nu putea să nu fie exploatată. Cumva, trebuia să înţelegem că, din orice istorie care priveşte Revoluţia, Nicolaescu nu are cum să lipsească. Nu de alta, dar ar fi fost cam greu să îl facă pe Morgan să ajungă la Televiziune (la Televiziune ajunge, totuşi, un alt personaj al său, Marcel din „Poker”). Marele regret al regizorului-senator pare, însă, acela că a lipsit dintr-un alt punct fierbinte: de la procesul Ceauşeştilor.

Domnule, caseta era o înşiruire de imagini. Eram aşezaţi toţi la Ministerul Apărării, să vedem. Ce să vedem, că era o înşiruire de imagini acolo! Idiotul ăla de operator filmase tot. Când vorbea judecătorul, îl filma pe judecător, când vorbea Ceauşescu, pe Ceauşescu. Cine vedea caseta ştia exact care erau probabilităţile să fie răzbunat Ceauşescu. Aveau procurorul, avocatul, îi aveau pe toţi. Măi, fraţilor, păi voi faceţi un film despre moartea lui Ceauşescu şi îl focusaţi pe ăia care i-au judecat pe Ceauşeşti? Nu! Arătaţi doar legatul la mâini şi execuţia!
Adevărul, 29 martie 2010

Nedreptatea asta reală, de a nu fi fost prezent la acele evenimente, regizorul o îndreaptă în film: pune în scenă nu doar procesul, ci şi evenimentele care l-au precedat – sosirea generalului Stănculescu şi dispoziţiile date de acesta, permiţându-şi în acelaşi timp impudoarea de a folosi vocile reale ale cuplului Ceauşescu.

Deznodământul e cel pe care îl cunoaştem cu toţii: execuţia nu e împiedicată în ultimul moment. E greu de înţeles şi încă şi mai greu de crezut, chiar şi în limitele genului: misiunea americanilor era să se asigure că românii îşi decid singuri soarta. Altfel spus, rolul imixtiunii era de a preveni imixtiunea.

În „Point zero”, istoria e tot aşa cum o ştim din numeroasele pelicule istorice ale lui Nicolaescu: paralelă cu realitatea.

CINE A TRAS? 15 (2005)

Dacă e să îl credem pe Nicolaescu-senatorul, numai cine nu a vrut nu a tras la Timişoara.

Timişoara a început fără mine. Acolo a fost mâna altora. A străinilor. (…) Erau sârbi şi unguri, în mod special. Şi, bineînţeles, <<roşii>>. În momentul acela, în România nu se băga nimeni, pentru că existau convenţiile scrise care erau clare: Estul, marginea Europei, e sub influenţă sovietică. (…) Şi francezi erau. Deci, erau mulţi, amestecaţi între ei… Soarta noastră, a României, ar fi fost soarta Iugoslaviei de mai târziu. Sârbii ne luau Banatul, ungurii îşi luau Transilvania, bulgarii – Dobrogea.
Adevărul, 29 martie 2010

Ei bine, în episodul selectat în „15”, în Timişoara, armata română trage în mulţime, nu rușii, nu sârbii, nici măcar ungurii. Printre cei căzuţi se numără şi Marinică (Cristi Iacob). Traseul lui greoi către moarte e punctat de drumurile, multe şi complicate, ale logodnicei sale şi ale prietenelor ei. Interpretate de Ioana Moldovan, Mihaela Rădulescu şi Daniela Nane, Imola, Hilde şi Nina se fâţâie de colo-colo prin Timişoara în căutarea lui Marinică.

Cincisprezece ani mai târziu, jurnalista Irene (Maia Morgenstern) îl caută pe copilul lui Imola şi Marinică pentru a scrie un articol pentru un cotidian francez. Imola nu-l găseşte pe Marinică, Irene nu găseşte „copilul Revoluţiei”, iar noi nu aflăm nimic nou despre evenimentele din decembrie, nimic semnificativ, în orice caz.

Aflăm doar că acolo a fost o bulibăşeală şi că bulibăşeala asta nu a adus nimic bun românului de rând. Aflăm, de asemenea, că pentru unii, Revoluţia a fost, totuşi, bună la ceva. „Miliardari de carton, afacerişti de două parale, politicieni de tarabă, toţi ridică în slăvi lupta împotriva corupţiei, şi de fapt ei sunt cei mai mari jnapani. (…) Guvernele hoţilor. Nimeni nu poate să-mi arate un ministru sau un primar care să nu fi pus botul. Indiferent de partid, au avut o singură doctrină: îmbogăţirea”, declamă personajul lui Vladimir Găitan.

E o Românie care n-a existat niciodată decât în parte, la fel de reală precum regretele lui Nicolaescu în ceea ce îl priveşte pe Robert de Niro, care ar fi fost cât pe-aci să interpreteze rolul principal. România asta a extremelor e un loc comun pe care regizorul îl va dezvolta, pe alocuri halucinant, în cel mai recent film al său, unul care e cu atât mai vulgar cu cât se vrea actual.

LA CE BUN? POKER (2010)

Atunci când vine vorba de România de azi, perspectiva lui Nicolaescu e inevitabil influențată de propriile lui frustrări şi antipatii. CNSAS-ul, prin extensie, orice demers care are scopul de a investiga trecutul comunist al ţării, şi regizorii tineri, văzuţi ca fiind reacţionari, insolenţi în aceea că nu respectă regulile bătrânilor, adică nu fac filme precum el, sunt ridiculizaţi în fel şi chip. Regizorii tineri lucrează pentru tot felul de mafioţi, în timp ce CNSAS-ul nu ştie nimic (sau ştie ce trebuie/i se permite să ştie). Doar el este deţinătorul adevărului, cinematografic, dar mai ales istoric. Cum de le ştie pe toate? Simplu. El le-a făcut.

Nu că am participat la revoluţie, ci am fost unul dintre primii care au participat. Şi care am împins oamenii, pentru că eram cunoscut, de-aia am câştigat eu popularitate. Prin popularitatea pe care o aveam, treceam pe oriunde, armată, ofiţeri, fără să mă oprească. Aveam un fel de permis de liberă trecere, aşa am şi făcut ce am făcut. Iar când am zis <<Veniţi cu mine!>>, a venit o fabrică întreagă.
Cotidianul, 7 mai 2009, reporter Alexandra Olivotto

Am scos uzinele in strada, am fost in fata la Grivita Rosie si am scos muncitorii de acolo si i-am pus intr-un tramvai sa vina in centru. Eu am scos in strada platformele 23 August si Pipera si am venit in fruntea oamenilor pana in Piata Romana.
The ONE, 7 mai 2008, reporter Doru Iftime

Mai mult decât atât, Nicolaescu nu e doar autorul moral al evenimentelor din decembrie ’89, ci şi iniţiatorul a cel puţin două tentative de asasinare a lui Nicolae Ceauşescu. În prima dintre aceste tentative, cineastul ar fi vrut să-l împuşte pe dictator. În cea de-a doua, să-l arunce în aer.

O sa-ti arat niste arme pe care le-am adus pe vremea lui Ceausescu – arme cumparate si introduse pe sest in tara, fara aprobare, fara nimic. Eram proprietarul a doua arme de foc, una fiind o pusca semiautomata cu amortizor. Toate luate in anii ’70 si ceva, eu gandindu-ma inca de pe atunci la 1989. Ma gandeam la o schimbare si atunci m-am inarmat. Ma gandeam la un sacrificiu. E prima data ca vorbesc despre lucrurile acestea. Sa fiu sincer, am si martori, am si armele, dar e prima data cand spun asta: eu si cu Nicu Constantinescu planificasem sa-l impuscam pe Ceausescu. Erau ganduri prostesti. Nu ma gandeam la revolutie, n-am crezut niciodata ca regimul Ceausescu va cadea. Dar la disparitia lui Ceausescu m-am gandit.
The ONE, 7 mai 2008

Pe 21 am ieşit pe stradă cu o grenadă în buzunar, dispus să mă sacrific. (…) Să acţionez într-un miting de-ale lui, în cea mai imposibilă situaţie. Să declanşez Revoluţia în timpul mitingului – asta am avut în cap!
mediafax.ro, 23 decembrie 2009, reporter Oana Ghiță

Dizident, atentator, posibil preşedinte, Nicolaescu a ales să facă ce ştie el mai bine.

Pe 22 decembrie as fi putut prelua puterea, cand la Comitetul Central, la balcon, a luat cuvantul Verdet si toata lumea l-a huiduit. A luat microfonul Iliescu si li s-a adresat cu <<dragi tovarasi >>. Au inceput sa strige <<jos comunistii>>. Le-am vorbit eu. Am spus <<sunt Sergiu Nicolaescu >>. In clipa aceea, 400.000 de oameni au strigat in cor numele meu <<Sergiu, Sergiu >>. A fost un sentiment fantastic, cu siguranta cel mai emotionant moment din viata mea. Le-am spus, insa, sa nu mai strige niciodata numele nimanui, ci al tarii. Si au strigat Romania. Apoi i-am dat cuvantul lui Iliescu. Am crezut ca e mai bine sa las politicienii sa conduca Romania. Eu am vrut doar sa fiu ascultat pe problemele culturale. Poate am gresit. Mai ales ca in final, nici la cultura, nici macar la capitolul cinematografie nu m-au luat in seama.
Tango, 8 aprilie 2010, reporter Roxana Iliescu

Neluat în seamă de alţii, Nicolaescu s-a luat în seamă singur. În „Poker”, singurele secvenţe ale Revoluţiei române în direct care au fost considerate demne de a fi incluse în film au fost cele în care el însuşi apare.

Cu realizări precum cele de mai sus, nici nu e de mirare.