Orb la orb îşi scoate ochii: „Blindness” (r. Fernando Meirelles)

Edificatoare, în ceea ce privește receptarea corectă a filmului “Blindness”, este chestiunea gore-ului, prea mult pentru un thriller, insuficient pentru un horror propriu-zis. În fond, cam cât trebuie, pentru că „Alb orbitor” nu este nici una, nici alta.

Pandemia trimite la “Invasion of the Body Snatchers”, caracterul singular al eroinei aminteşte de “Last Man on Earth”, “The Quiet Earth” sau de primul „Planeta maimuţelor”, în timp ce degradarea progresivă a pacienţilor aduce cu oricare din filmele cu zombie ale lui George Romero. Din fericire pentru regizorul lui „Cidade de deus”, „Alb orbitor” are considerabil mai multe de spus decât toate acestea la un loc.

Pe nesimţite, o epidemie de orbire loveşte omenirea. Boala nu are nici o explicaţie logică. Cumva, ea se transmite de la un bolnav la altul prin contact, intr-un joc dement de leapşa, ale cărui reguli nu pot fi înţelese şi care nu poate fi oprit nicicum. Incapabil să elucideze cauzele, statul profită pentru a instaura un regim cvasidictatorial. Abuzurile nu întârzie să apară, însă momentele de groază pe care ni le oferă filmul nu sunt cele de violenţă pură, umilinţele la care o masă indistinctă de nefericiţi e supusă de câţiva dintre semenii lor, aflaţi într-o situaţie în fond cu nimic diferită. Ci adevărata oroare rezidă în dispariția umanităţii. E dureros să îi vezi pe cei lipsiţi de ajutor suportând torturile, dar mai dureros e să-i vezi pe călăi, experimentând cu propria lor cruzime, asemeni unor copii care învaţă vivisecţia în curtea bunicilor, în joacă.

Explozia aproape unanimă de agresivitate este dată şi de faptul că orbirea, pe lângă o serie întreagă de alte neplăceri, e o formă de fragilitate. Nu poţi fi orb şi trufaş în acelaşi timp. Această calitate proaspăt dobândită presupune în primul rând faptul că depinzi de ceilalţi în aproape tot ceea ce faci. Problema e că, în universul lui “Blindness”, cu o unică excepţie, de care puţini îşi dau seama şi asta foarte târziu, toţi sunt orbi, drept urmare, toţi sunt dependenţi de ceilalţi.

Cu excepţia celor care depind nemijlocit de protagonista interpretată de Julianne Moore, toţi ceilalţi se deresponsabilizează voluntar, într-un vertij al egoismului celui mai feroce. Conduşi de personajul lui Gael Garcia Bernal, ei sunt omologii zombie-ilor lui Romero, în locul lor, pare să spună filmul, poate fi oricare dintre noi. Ajunge o cât de mică modificare în status quo, pentru ca întreaga civilitate, câştigată cu greu de-a lungul a secole şi secole de tulburată istorie, să dispară fără urmă. De îndată ce câştigurile manifeste ale civilizaţiei reapar, situaţia revine la normal.

Astfel ni se arată adevărata natură a lui „Alb orbitor”, nici, thriller, nici horror. Ci eseu, precum romanul lui Saramago: dependenţa de obişnuinţă şi de formă, iată adevărata şi unica orbire.