Amnezia veteranului: „Hacksaw Ridge” (r. Mel Gibson)

Dacă La La Land, marele favorit al Premiilor Oscar 2017, mizează pe existenţa unor experienţe prealabile de vizionare pentru ca noi să putem completa informaţiile lipsă din film şi ne emoţionăm, eventual să suspinăm sau să lăcrimăm la comandă, fără ca realizatorii filmului să fi depus prea mare efort, Hacksaw Ridge se situează în extrema opusă.

Gibson îşi gândeşte filmul cu siguranţa de nezdruncinat a inventatorului care doarme cu brevetul sub pernă, altfel spus, cu aerul că ăsta e primul film de război din istorie şi, deocamdată, singurul. Ororile războiului sunt prezentate naturalist şi expresionist totodată. Sângele ţâşneşte de peste tot, corpurile de soldaţi morţi sau muribunzi sunt proiectate în toate direcţiile de obuzele care explodează, iar membrele sunt adesea despărţite de corpul aparţinător, însă pe toate le vedem artistic, în ralanti, ba chiar urletele soldaţilor de pe câmpul de luptă le auzim la o turaţie inferioară, filtrate de sensibilitatea protagonistului, grav rănit.

Carnea arsă şi rănile adânci prezentate cu migală de miniaturist sunt văzute apoi în contrapunct cu copilăria idilică a protagonistului, care, alături de fratele său, colindă prin păduri, fără să-i pese de nimeni şi nimic. În chip de asemenea nemaivăzut, urmează scena Experienţei Definitorii: o ceartă între Desmond şi fratele lui se încheie tragic pentru acesta din urmă, după care scenariştii Andrew Knight şi Robert Schenkkan uită cu totul de episodul traumatizant, iar protagonistul îşi vede de copilăria lui.

În cursul unui al doilea flashback, Desmond (Andrew Garfield), a cărui copilărie s-a încheiat, îşi întâlneşte viitoarea soţie. Nu e foarte clar ce anume îl recomandă pe protagonist. Ce e foarte clar e că infirmiera interpretată de actriţa Teresa Palmer se îndrăgosteşte şi acceptă cererea lui în căsătorie cu viteza cu care decid că e cazul să se dezbrace şi să copuleze personajele de film porno. Prezenţa acesteia în scenariul filmului e necesară pentru a-l umaniza pe protagonist, cu atât mai mult cu cât, pentru Desmond ca personaj, urmează hopul cel mare: acesta se înrolează şi se prezintă la o unitate militară în care recruţii sunt instruiţi, înainte de a fi trimişi pe front. Un coleg de pluton îi prezintă pe câţiva dintre colegii de cameră, fiecare cu câte o trăsătură specifică: unul dintre ei e mândru de bărbăţia lui, altul e cartofor, un al treilea e pasionat de lectură etc. La ce bun, nu se ştie, în sensul că niciuna din aceste trăsături nu e exploatată ulterior.

Şi aici începe adevărata dilemă a lui Ridge: la peste o jumătate de oră de la începutul filmului, Desmond anunţă că nu poate lua arma în mână, deoarece religia i-o interzice, moment numai bun să ne amintim de Experienţa Definitorie (vezi mai sus) şi să încercăm să ne convingem că protagonistul, deşi are toate datele unui exaltat suferind de cel puţin o afecţiune psihică, încă ne mai e simpatic. Iar de aici, Gibson se ocupă de ce ştie el măcar un pic mai bine, adică explozii şi dezmembrări, inamici perfizi câtă frunză, câtă iarbă, eroism şi camaraderie kitsch-adolescentină. Încercând să priceapă de ce tatăl lui îşi altoieşte metodic toate rudele de gradul I, micuţul Desmond întreabă: „Mami, de ce ne urăşte atât de mult?” Fără să stea pe gânduri, mama răspunde: „nu ne urăşte pe noi, se urăşte pe sine”.

Acelaşi lucru nu se poate spune despre domnul Gibson, inepuizabil, extrem de încrezător în menirea lui şi totuşi atât de lipsit de resurse.