Nasul tot mai mare al lui Ivan
Tabere și defectări.
Cum a fost procesul de selecție pentru Festivalul Filmului European, ediția 2024, a treia la care contribui în calitate de selecționer? Care sunt temele/ mesajele predilecte? Există un fir roșu al selecției?
„Dă-i nas lui Ivan, că se suie pe divan”, spune o vorbă din popor. Ei bine, anul ăsta, pentru că mi s-a dat nas în formă continuată, chiar m-am suit pe divan. Am pus ochii pe mai multe filme de festival ca oricând. Culmea, spre surprinderea mea, le-am și obținut, într-o proporție neverosimil de mare. Dincolo de tema FFE, una care se referă la punerea sub semnul întrebării a status quo-ului și vorbește despre libertățile obținute în consecință, filmele ediției 2024 stau sub semnul diversității nu doar geografice, ci și estetice. E o ediție fără nume mari, dar cu filme importante, dacă nu vitale, și care, într-un fel sau altul, ne privesc pe toți.
În ce măsură mai există, în cazul filmelor recente, o distanță între „filmul de artă” și „filmul comercial”, cum se reflectă ideea de transformare/ evoluție cinematografică în filmele regizorilor tineri – ai observat diferențe, particularități, în funcție de țară, spre exemplu?
Transformări fără doar și poate există. Fără să am pretenția că am identificat o tendință, am observat în programul din acest an disponibilitatea regizorilor tineri de a se dedica unor spații mai puțin familiare lor. Joacă în deplasare Piotr Pawlus și Thomas Wolski, autorii documentarului observațional „In Ukraine”, care ne familiarizează cu o față mai puțin cunoscută a războiului, anume viața urbană a non-combatanților. „Sweet Dreams” al Enei Sendijarević, care se aventurează într-o insulă indoneziană, adică departe de casă, dar aproape de trecutul colonialist al Olandei. Molly Manning Walker își poartă protagonista britanică tot într-o insulă, de data aceasta grecească (mai exact, Creta). În sfârșit, filmul suedez „Crossing” ne ajută să explorăm o față mai puțin cunoscută a Istanbulului, cea de casă mai degrabă neprimitoare pentru comunitatea trans, în timp ce „Alive In Mo” ne poartă nu în Moldova, ci în Moscova, acolo unde iluziile eroului se risipesc cât ai spune конец.
Într-un an electoral, mai ales, și într-o lume polarizată, cu spații online în care se transmit rapid dezinformări și conspirații antieuropene, cât de important este, din punctul tău de vedere, să vedem cât mai multe filme europene și de ce?
Din ce în ce mai mult, îmi pare că, din punct de vedere politic, taberele sunt deja formate, iar defectările sunt rare. Drept umare, un prim pas către persuadare este crearea familiarității. Când îți cunoști presupusul dușman, îți dai uneori seama că dracul nu e chiar atât de negru, dacă nu cumva dracul nu e drac deloc. E esențial să cunoaștem cât mai îndeaproape Europa, inclusiv prin intermediul filmelor: Europa așa cum e ea, nu așa cum transpare din știri alarmiste sau postări de pe conturi false. O Europă în care nu doar curg lapte și miere, căci Vestul spoliază lacom resursele Estului, așa cum aflăm de la Laura din „Paradiset brinner” și Purdey din „Il pleut dans la maison”, a căror adolescență e umbrită de un peisaj social marcat de inechități. O Europă în care locul tradițiilor nu e în muzee, iar sarcina păstrării lor ne revine chiar nouă, ca în „Atlantic Bar” al lui Fanny Molins. O Europă în care drepturile nu sunt un dat, ci se cer apărate permanent, așa cum fac activiștii din „Direct Action”, laureat anul acesta al premiului pentru cel mai bun film din secțiunea Encounters de la Berlinale.
Vorbind despre libertate și în special despre libertatea de mișcare, ai dat ca exemplu documentarul austriac Mâine mă duc, filmat în principal în România. Ne poți spune mai multe despre acest titlu?
Nu e primul film despre fenomenul migrației economice și e de așteptat să nu fie nici ultimul. Dar peisajul pe care îl descrie e unul ușor diferit. Eroina documentarului nu e stabilită într-o țară vestică (în cazul de față, Austria), ci își împarte timpul în mod egal între România și țara ei de adopție, statut privilegiat pe care puțini expați îl au. În plus, nivelul ei de trai nu e unul modest, așa cum se întâmplă adesea. Maria se bucură de stabilitate financiară și e ferită de conflicte majore cu partenerul sau copiii ei, dar asta nu înseamnă că prezența ei sincopată în mediul familial nu lasă în urmă traume, iar în asta cred că se pot regăsi nepermis de mulți români, dintre care eu sunt doar unul.
Dacă ar fi să alegi un singur titlu, de văzut împreună cu familia și prietenii, indiferent de vârstă, care ar fi acela și de ce?
Dacă e să te înjure cineva, măcar să nu fie rude sau prieteni. Pentru așa o ocazie, probabil aș alege un film cu o durată mai mică de 3 ore și jumătate, mai puțin pretențios și fără farafastâcuri, dar totodată bine strunit și tușant. Mi-ar fi destul de greu să aleg între „Wann wird es endlich wieder so, wie es nie war”, un film nu doar sensibil, ci și mai amuzant decât s-ar zice, căci croșetează pe marginea afecțiunilor psihice și a morții, și minunata odă dedicată unui perdant de vocație care e „El paraíso” al lui Enrico Maria Artale.
Interviu publicat în mai 2024 pe platforma liternet.ro. Reporter: Anca Macoviciuc