Când se crapă de zi
Bucuria cinematografică și unde să o găsim
Pofta de viață vine trăind sau, în lipsă de alternative, vizionând. De opțiuni, nu ducem lipsă: nu există un singur mod acceptabil de a trăi și se prea poate ca, de-a lungul vieții, să ne încerce mai mult decât o singură poftă.
The Rocky Horror Picture Show nu-și face un scop în sine din a le inventaria pe toate și aduce servicii neprețuite excesului hedonist doar la suprafață. În el, nu regăsim clasica poftă de viață demult uitată, resuscitată ca prin minune în al doisprezecelea ceas. Brad și Janet trăiesc bine-mersi și înainte ca doctorul Frank-N-Furter să intre, hotărât și cam nepoftit, în viața amândurora. Doar că nu trăiesc viața lor, ci se mulțumesc să bifeze cuminți o sumă de borne stereotipe, dintre care căsătoria care se semețește la orizont e doar prima. Trezirea lor sexuală și identitară te ridică din scaun și te scoate din depresie sau din țâțâni, după caz. Plin de zvâc și culoare, filmul lui Jim Sharman devine la un moment dat mai mult decât suma unor momente muzical-coregrafice greu de uitat. Această parodie parodiabilă capătă spre final ceva dintr-un imn, unul neîmpietrit în timp, căci rămâne exasperant de necesar, dacă nu cumva vital, cu inclasabila lui combinație de generozitate, frondă și neastâmpăr.
Alt registru muzical și cinematografic, alt stil de viață care ajunge rar pe ecran (iar când această minune se întâmplă, e mai mereu acolo pentru a fi ridiculizat). Obiectivul lui Jake și Elwood e atât de naiv-stereotip, încât l-am putea socoti minor. Salvarea unui orfelinat prin intermediul unui concert e doar un pretext pentru ca Ray Charles sau Aretha Franklin să intre în scenă și să o părăsească la fel de degrabă, unul atât de lesne de persiflat, încât cuplul de scenariști Dan Aykroyd și John Landis n-au nicio reținere să-l persifleze ei înșiși. Oricât de mari ar fi piedicile care li se aștern în cale, doi pierde-vară își văd de misiunea lor, imperturbabili și lipsiți de morgă; mai puțin solemne decât cursa lor contra cronometru sunt doar slapstickul cu șuturi în fund și poantele cu pârțuri. Cu fiecare nou număr muzical, bucuria vie pe care o produce The Blues Brothers (r. John Landis) e tot mai mare (și se prea poate ca seria de înfrângeri implacabile pe care o înregistrează primitivii și naziștii filmului să aibă ceva de-a face cu asta).
Tot un pierde-vară e și eroul lui Barfly (r. Barbet Schroeder), genul de film care te pune pe gânduri (iar gândurile sunt ipoteza că viața se vede altfel privită dindărătul unei sticle). Aceeași logică o regăsim în Sideways (r. Alexander Payne), cu un asterisc: viața merită trăită cât timp e nu doar băută, ci și împărtășită. La antipodul paroxismului, dar cu un plus neîndoios de poezie, alcoolul curge nestăvilit și în filmele lui Hong Sang-soo. Eroii lui sunt atașanți și cu limbile dezlegate, și în stare de trezie, lucru mare atunci când trăiești în fața unui ecran, nu pe pânza lui.
Filmele fraților Safdie, pentru încăpățânarea cu care protagoniștii lui se agață febril de fiecare jumătate de șansă pentru a mai păcăli, oricât de vremelnic, probabilitățile. Când o zi în plus petrecută cu capul negăurit e o realizare, perspectiva zilelor ce ni se aștern în față, înșiruite previzibil ca segmentele unui miriapod, devine brusc cum nu se poate mai dezirabilă. Oricare din filmele lui Sean Baker, pentru același simț al urgenței, pentru eroii lui neconformi și întâmplătoarele lor victorii. Personajele lui Virgil Vernier, diminutivate de iahturile de lux, mașinile de sport și clădirile impunătoare care încă îi îngăduie, având drept unică platoșă umanitatea lor blândă.
Nimic mai bun decât o vacanță, fie ea și cinematografică, pentru a ne regăsi pofta de viață. Cu ocazionalele ei tușe experimentale, vacanța pe iaht din Kyuka: Before Summer’s End (r. Kostis Charamountanis) îndeamnă la somn și leneveală. În Vetar (r. Tamara Drakulic), marea e sinonimă cu prima îndrăgostire, care coincide și cu prima mare decepție. Dacă va fi să-mi pierd amintirile una câte una, sper ca serpentinele pe care le descrie scuterul condus de surferul Sasa, cu eroina Mina în spate, în timp ce Needles and Pins e lăsat să curgă până la capăt, să fie printre ultimele.
Iar dacă toate astea dau greș, alte vacanțe îmi oferă un ultim as în mânecă. La nevoie, adică doar în caz de urgență majoră, sunt pregătit să scot din sertarul vreunui serviciu de streaming Mamma mia! (r. Phyllida Lloyd) sau Eat Pray Love (r. Ryan Murphy). De fapt, ajunge să-mi amintesc de ele fie și în treacăt pentru ca stima mea de sine să se oblojească pe loc, viața să-mi pară un dulce dar și un nespecific elan să mă cuprindă. De bine, de rău, nu sunt înconjurat de oameni care vorbesc în lozinci sau care afișează cu mândrie, lățit de la o ureche la alta, un rânjet mai mare decât luna în al patrulea pătrar. Falseturile mele nu întrerup cacofonia corului de cicade din vreun paradis terestru insular și nici nu mă aștept ca înțelepțirea să mă găsească mai ușor în poziția lotus. Obiceiurile mele culinare sunt dezamăgitor de convenționale și mi-am rătăcit busola estetică în mărăcinișul acestor titluri o singură dată până acum, motiv în plus pentru care pofta de viață mi-a rămas intactă.
Iar dacă voi simți vreodată că intră în moarte clinică, voi intra și eu în cea mai apropiată sală de cinema. Uneori, pofta de viață pândește în întuneric.
Articol publicat în Dilema