Antieroi, superstaruri, indiferenţă: „Che: Part One” (r. Steven Soderbergh) și „Public Enemies” (r. Michael Mann)

În interpretarea lui Benicio Del Toro, așa cum e el descris în „Che: Part One” al lui Steven Soderbergh, liderul cubanez impresionează prin talentul său oratoric, prin mărinimia şi curajul de care dă dovadă în luptă, prin puterea sa a lua decizii dificile atunci când trebuie. Pe de altă parte, Dillinger (Johnny Depp) din „Public Enemies” al lui Michael Mann se bucură de sprijinul popular prin aceea că ia de la cei bogaţi, de la cei care oricum au, de la cei pe care Marea depresiune nu numai că i-a ocolit, dar i-a ajutat să prospere. Oamenii îl aprobă şi îl aclamă nu pentru ceea ce face, ci pentru ceea ce el reprezintă: o dublă sfidare, a autorităţii poliţieneşti şi a autorităţii clasei conducătoare, drept urmare, a Sistemului însuşi.

Astfel înfăţişate, crimele lor nu mai par atât de mari; ele devin scuzabile într-un asemenea grad, încât în „Che: Part One”, jurnalista care îl intervievează pe liderul cubanez ne pare sâcâitoare, o reacţionară retrogradă, iar în „Public Enemies”, nu Dillinger, ci mai degrabă Melvin Purvis, agentul FBI interpretat de Christian Bale, e negativul.

Dincolo de această operă de reabilitare morală, dacă „Public Enemies” şi „Che: Part One” nu funcţionează, aceasta se întâmplă din cu totul alt motiv.

Guevara şi Dillinger sunt prezentaţi ca într-un reality show, ca în „Big Brother” (ritm anost, spaţiu de manevră restrâns, comunitate relativ închisă) sau ca în „Survivor” (luptă mizerabilă şi adesea inegală cu forţele externe imposibil de controlat în totalitate). Ca în orice reality show, regizorul nu are preferaţi, nu are o opinie, nu îşi iubeşte personajele și nu are nici o putere asupra lor. E drept că această opţiune comportă un avantaj evident: abandonul eroismului de tip „Braveheart”, renunţarea la hiperbolă, faptul că cei doi protagonişti nu sunt zugraviţi nici ca idoli, nici ca monştri.

Din păcate, Guevara şi Dillinger nu sunt nici oameni pur şi simplu, adică şi cu bune, şi cu rele. Sunt doar suma acţiunilor lor, suma a ceea ce se vede. Îl vedem pe Che în inima pădurii, suferind de astm, tratându-le beteşugurile tovarășilor săi, alfabetizându-i sau dojenindu-i. Îl vedem pe Dillinger plănuind jafuri, jefuind, petrecând, după gratii, evadând, iar apoi murind. Nu aflăm nimic despre ei, nimic în plus faţă de ceea ce deja ştiam sau puteam bănui. E ca și cum am urmări imagini de arhivă, fără explicaţii și fără implicare.

Nu aflăm nimic despre ceea ce ei simt. Îi vedem şi atât.