Bufonul şi Preşedintele: „Frost/Nixon” (r. Ron Howard)

Asemeni lui „A Mighty Heart/Speranţa moare ultima” din 2007, „Frost/Nixon” se înscrie într-o tradiţie a cinematografiei biografice al cărei azimut e respectul aproape sinucigaş faţă de evenimentul abordat.

De cele mai multe ori, succesul de casă are de suferit – spectatorii preferă oricând epopeea în detrimentul episodului, eroul exemplar, dintr-o bucată, în detrimentul personajului ambivalent, pe Mel Gibson sau pe Collin Farrel costumaţi cu parcimonie în detrimentul unor actori de Broadway, îmbrăcaţi până-n gât. Sobrietatea mijloacelor înseamnă în acelaşi timp şi că fie nu ajungi deloc la Oscaruri, fie ajungi, dar ca „iepure”. Din cinci nominalizări, „Frost/Nixon” s-a ales cu praful de pe tobă.

Dar măcar este un film cinstit, în primul rând pentru că prezintă, nu acuză. În interpretarea lui Frank Langella, Nixon nu e numai umanizat în filmul lui Ron Howard; e chiar mai simpatic decât David Frost însuşi. Cu cât ni se arată mai paranoic, mai lacom şi mai răzbunător, cu atât e mai viu. Întotdeauna de veghe, chiar şi atunci când pare absent, fiecare replică a sa e o lovitură, fiecare mişcare, chibzuită pentru a-şi anihila adversarul sau pentru a-l ridica de la pământ, atunci când e cazul. În mâinile lui, jurnalistul David Frost (Michael Sheen) e un sparring partner.

TELEFONUL ROŞU

Jonathan Aitken, autor al unei biografii a fostului preşedinte, este unul dintre cei mai înverşunaţi critici ai peliculei, incriminând mai cu seamă episodul telefonului nocturn, pare-se, o licenţă a scenaristului Peter Morgan. Nu Frost i-ar fi smuls lui Nixon mărturisirile din interviul final, ci Nixon a fost acela care a premeditat momentul, susţine biograful american. Cu sau fără conversaţia la ceas de seară, aceeaşi concluzie transpare şi din film. David Frost nu ţine niciodată hăţurile, venerabilul Sir de astăzi dovedindu-se pe durata interviurilor cu totul depăşit de situaţie.

Greşelile sale sunt numeroase şi încep cu însăşi acceptarea costisitorului târg pe care îl încheie cu președintele. „Am vrea să vă ajutăm, dar canalul nostru de televiziune pur şi simplu nu încurajează obţinerea materialelor pe bani”, îi răspunde ruşinat unul dintre posibilii finanţatori ai proiectului său. Frost nu arată că ar avea astfel de scrupule şi strânge în cele din urmă cei 600.000 de dolari necesari realizării interviurilor. Obţinerea finanţării îl solicită serios, aşa că documentarea propriu-zisă o lasă în seama colaboratorilor săi, pe care apoi îi ignoră sistematic. Ceea ce pentru un jurnalist cu capul pe umeri ar fi fost o găină cu ouă de aur, pentru Frost e doar un prilej de a se admira pe sticlă. Ce figură face contează mai puţin, important e să revină cumva în centrul atenţiei.

De aici spectacolul lui „Frost/Nixon”. Neputincios, Frost depăşeşte noi şi noi bariere ale ridicolului. Când în sfârşit pare să-şi redescopere mândria, doar bunăvoinţa fostului om de stat face ca el să obțină victoria. Confruntarea dintre ei aduce cu o partidă de şah dintre un maestru rus şi un barbugiu. Una în care maestrul vrea să piardă, dar nu în faţa oricui.

Precum s-a văzut pe 23 februarie, „Frost/Nixon” nu a luat Oscaruri, ca „Ultimul rege al Scoţiei”. De asemenea, e de aşteptat să nu obţină decât o părticică din box office-ul lui „Alexandru” sau „300 – Eroii de la Termopile”. Într-o lume cinematografică în care istoria se citeşte din benzile desenate, asemeni capitulării din interviul final, asemeni gambitului din jocul de şah, e o înfrângere care merită aplaudată.