Cannes 2016: Acum.

Primele cadre din Aquarius, al doilea film al regizorului brazilian Kleber Mendonça Filho, sunt revelatoare pentru intenţiile acestuia, aspect pe care cineastul însuşi îl lasă să se întrevadă, în încheierea unui interviu inclus în caietul de presă al filmului.

Între aceste prime cadre, o serie de fotografii de epocă: mai întâi câţiva oameni pe o plajă, apoi un alt cadru cu o plajă, posibil aceeaşi. Progresia continuă, până când plaja devine doar o mică parte din ceea ce obiectivul aparatului foto încadrează, pentru ca la final, să vedem aproape un oraş întreg – nu doar un cartier, o comunitate.

În segmentul introductiv, care se petrece în anul 1980 şi în care se sărbătoreşte ziua de naştere a mătuşii Lucia, trecutul e pretutindeni: în boala Clarei (Sonia Braga), despre care vorbeşte, vizibil marcat, soţul ei; în felul în care şi-o amintesc nepoţii pe mătuşa Lucia în discursurile lor; în felul în care îşi aminteşte mătuşa Lucia tinereţea ei şi, în strânsă legătură cu asta, într-un scrin din sufragerie care revine în câteva flashbackuri scurte; în sfârşit, în felul în care alege mătuşa Lucia să le vorbească invitaţilor despre tinereţea ei. În prezentul Clarei, trecutul e cancerul care încă o bântuie, soţul care nu mai e, casa de care nu vrea să se despartă, ba chiar şi o serie de referinţe culturale, cum ar fi posterul cu Barry Lyndon sau albumul Double Fantasy al lui John Lennon, despre care îi vorbeşte unei jurnaliste.

Cu toate acestea, la fel ca în cazul precedentului său film, Neighboring Sounds, trecutul postcolonialist al Braziliei, care se îngemănează cu sau determină parcursul personal al protagonistei, e o prezenţă palpabilă. Altfel spus, nu e un trecut pe care Clara sau oricine îl poate idealiza. Locuinţa Clarei e acum trofeul pe care şi-l doreşte un magnat imobiliar, nu pentru a-l renova şi a-l vinde mai departe, ci cu unicul scop de a dărâma întreg blocul şi a construi un ansamblu nou. Acesta o hărţuieşte programatic, cu şicane la vedere (o orgie zgomotoasă, un incendiu, o operaţiune de vandalizare a scării blocului, toate neasumate), dar şi ascunse, cu bătaie lungă (infestarea cu termite a unor apartamente vecine). Însă inechitate exista şi în tinereţea Clarei, care a crescut cu menajeră în casă (o casă în care menajera avea camera ei, după tradiţie) şi are în continuare menajeră, deşi aceasta nu mai locuieşte acasă la ea (la fel cum fiica ei, deşi se plânge în repetate rânduri de lipsa banilor, are o bonă).

Văzut prin raport cu debutul lui Filha, Aquarius e mai puţin ludic-poetic, ba chiar păcătuieşte, pe alocuri, prin patetism. E destul de clar că opoziţia pe care filmul o pune în scenă e cea dintre cetăţeanul simplu, doldora de drepturi în aparenţă, dar lipsit de putere în realitate, şi cel pentru care regulile nu există – în cazul de faţă, o corporaţie. Bătrâna zâmbitoare şi cultivată interpretată de Sonia Braga înfruntă cu demnitate loviturile sorţii (cancerul şi moartea soţului din urmă cu peste 30, respectiv 17 ani, şicanele dezvoltatorilor imobiliar din prezent). Mai precis, le înfruntă cu atâta demnitate, încât o vreme riscă să devină plictisitoare, iar apoi chiar reuşeşte. Tocmai de aceea, e cu atât mai remarcabil felul cum reuşeşte Filha să dea cadrelor lui din final, o colonie de termite pe care eroina o răstoarnă pe un birou dintr-o sală de şedinţe, o asemenea forţă evocatoare.

Acesta e sensul imaginilor din debut, doar că lărgirea perspectivei ne revine nouă. Mai întâi strada Bom Viagem, pe care Filha o filmează, apoi oraşul Recife, Brazilia, lumea. Noi toţi suntem, acum, nu în trecutul îndepărtat, nu într-un viitor ipotetic, nu într-un film, o carte sau un cântec, sub asediul termitelor. Corporaţii, politicieni sau potentaţi, termitele îşi fac treaba neîncetat, iar nouă nici că ne pasă. Cu această imagine am ieşit în mulţimea dementă a spectatorilor din faţa Palais du Festival. Cu vânătorii lui de staruri, care aşteaptă cu orele să vadă câţiva centrimetri pătraţi din rochia sau din costumul unui star, nu contează care. Cu cerşetorii lui de invitaţii. Cu neîntrerupta lui paradă de modă, cu numărul lui ameţitor de mare de zerouri care plutesc nevăzute deasupra costumelor şi rochiilor, maşinilor şi iahturilor. Schizofrenie curată.