Ce-i în gușă, și-n căpușă: “Parasite” (r. Bong Joon-ho)

Meci nul.

În mod nespecific, pentru o producție cu ștaif festivalier care a cules o recoltă apreciabilă de cronici elogioase, scena de debut, care durează fix 2 minute și 15 secunde, ne ajută să ne facem o idee destul de clară despre personajele acestui film, despre relațiile dintre acestea și despre dezvoltarea ulterioară a acțiunii.

În primele două cadre, constatăm că acțiunea se petrece într-un apartament situat la demisol, drept urmare ni se comunică statutul social al personajelor, și facem cunoștință cu Kim Ki-woo, care constată existența unei situații de criză, anume lipsa semnalului wifi necriptat. El e protagonistul scenei, cel care își va asuma același rol și mai apoi: Ki-woo este primul care își găsește o slujbă, pentru ca apoi să-i ajute și pe ceilalți membri ai familiei sale să se culcușească sub acoperișul aceluiași angajator. În termenii regizorului și co-scenaristului Boon Joon-ho, acesta găsește o gazdă, apoi o parazitează, după care întreaga colonie îi urmează exemplul.

Al treilea cadru al filmului e lung, dar nu chiar atât de lung: 26 de secunde, suficient cât să satisfacă exigențele spectatorilor care vânează cadre lungi oriunde și oricând, chiar și în previziunile meteorologice, fără să-i plictisească totuși pe cei ale căror priviri alunecă periodic în ecranul telefonului mobil. E un tracking shot care încadrează aproape exclusiv mișcările lui Ki-woo, confirmându-i statutul aparte. Rămas fără semnal, acesta trece la acțiune, adică se ridică de pe canapea și îi mobilizează, pe rând, pe ceilalți membri ai familiei: mai întâi pe Ki-jeong, sora lui, apoi pe Ki-taek și Chung-sook, părinții celor doi, astfel prefigurând ordinea în care aceștia vor intra, tot prin furt, dar nu de semnal, ci de identitate, în solda familiei Park.

Semnificativ pentru stilul lui Joon-ho e faptul că, inițial, pe Ki-taek îl vedem doar parțial, cel puțin pentru o vreme, căci Ki-woo îl ecranează. Din el, se văd doar picioarele, ceea ce face ca el să fie prezent și absent în același timp, calitate care îl va însoți pe tot parcursul filmului. Ki-taek nu e un pater familias din cale afară de autoritar (chiar în această scenă introductivă, soția sa îl lovește în mod repetat cu picioarele, cu scopul de a-l trezi), în plus, deși cu toții așteaptă de la el soluții, acesta se va dovedi, de la un punct încolo, incapabil de a le furniza. Dar blocarea aceasta de perspectivă durează destul de puțin, mai exact, 17 secunde, suficient cât să fie vizibilă, dar nu destul pentru un efect comic și mai pregnant sau pentru ca răbdarea spectatorilor să fie cât de cât zgândărită.

Așadar, în cel de-al patrulea cadru, își face intrarea, proaspăt trezit din somn, Ki-taek, cu a sa buimăceală bonomă. În trecere, camera încadrează o fotografie cu Chung-sook, în plină probă de aruncare a greutății, și o medalie, semn că familia Kim a cunoscut și vremuri mai bune. Ki-taek mănâncă apoi pâine goală în dumicături mici, iar Bong Joon-ho nu ratează ocazia de a-l filma dându-i un bobârnac unui gândac de bucătărie, prefigurând propria lor soartă, dar și cea a unei a doua familii de paraziți, menajera Moon-gwang și soțul ei, Geun-sae.

În cele din urmă, tot Ki-woo rezolvă criza de moment, prin cocoțarea, alături de Ki-jeung, în imediata vecinătate a unui vas de toaletă, în cel mai înalt punct al camerei. E o nouă mostră de foreshadowing – pe același vas de toaletă se va sui Ki-jeung și mai târziu, ca ultim refugiu, în timpul unei inundații. În sfârșit, recuperarea semnalului wifi are drept efect faptul că cei patru pot afla dacă au fost sau nu contactați de un potențial angajator, ceea ce face legătura cu scena următoare, în care e asamblat cu metodă un munte de cutii de pizza.

Firește că nu e nimic în neregulă cu mizanscena lui Boon Joon-ho sau cu modul în care acesta, ca scenarist, alege să presare clou-uri, în această primă scenă sau de-a lungul întregului film. Atâta doar că stofa de povestitor a lui Joon-ho arată bine de la distanță, dar se cam descoase pe la încheieturi, și aceeași grabă sau lipsă de încredere în proprii săi spectatori se vor face simțite și mai departe. În plus, de la un punct încolo, povestea e abandonată cu totul, lăsând loc unei lecții în toată regula.

Prin înșelăciune, adică dându-se drept absolvent de facultate, terapeut prin artă, șofer profesionist, respectiv menajeră, membrii clanului Kim părăsesc o locuință peste care cu greu pot fi numiți stăpâni (Joon-ho are grijă să înțelegem asta, când apartamentul lor de la demisol e cuprins în totalitate de fumul gros al dezinsecției stradale), pentru a invada un teritoriu de data aceasta perfect izolat față de exterior.

Nu e și prima lor tentativă de a se redresa financiar. În primul act al filmului, folosindu-se de informațiile obținute de sora lui, Ki-woo încearcă să se angajeze la o pizzerie, dar abandonează acest plan când se ivește perspectiva mai bănoasă de a lucra pentru familia Park. Și de data aceasta, minciunile lor sunt tratate ca o transgresiune morală minoră, la care sunt îi obligă nivelul lor de trai precar.

Pe de altă parte, aproape nimic nu li se iartă membrilor familiei Park. Doamna Park e nătângă din prima scenă (când doarme gângav cu capul pe o masă), până în ultima. Soțul său, Dong-ik, e poruncitor și superficial de la început până la capăt. Mai mult, Joon-ho nu le acordă acestora nici măcar luxul de a avea raporturi intime care să fie altcumva decât ridicole. Preludiul mecanic pe care îl inițiază Dong-ik nu face decât să sporească impresia oricum destul de pregnantă că “Parasite” e genul de film care are personaje pozitive și personaje negative, fie ele și colective: cu unele ar trebui să ții (în cazul de față, pentru că sunt sărace), pe celelalte ar trebui să le disprețuiești sau să le detești (pentru că nu sunt sărace). Pentru a amplifica această senzație, chiar și jocul de rol al celor doi din timpul acestui preludiu are de-a face cu statutul lor social: doamna Park pretinde că e o prostituată, deci o persoană care provine dintr-o pătură socială inferioară, domnul Park se execută, obținând prompt o erecție.

Narativ, filmul livrează în primul rând în calitate de con movie și doar atâta timp cât membrii familiei Kim încă nu controlează autoritar teritoriul pe care îl parazitează. Ki-woo pătrunde în fortul familiei Park după doar 17 minute. La capătul minutului 20 al filmului, Ki-woo propune deja angajarea lui Ki-jeong, drept urmare, se poate presupune că și părinții celor doi le vor călca pe urme. În cea mai mare viteză, Joon-ho își pune cam toate cărțile pe masă, cel puțin până la midpoint (minutul 63). Ce se întâmplă atunci? Membrii familiei Kim sunt puși la curent în legătură cu existența unui organism parazitar secund, prilej cu care se familiarizează cu un nou teritoriu, un buncăr subteran (filmat tot cu un tracking shot, la fel ca scena din debutul filmului, la fel ca prima descindere în vila somptuoasă a familiei Park). Însă și aceste conflict este stins destul de repede, în mai puțin de 14 minute, odată cu eliminarea fizică a intrusei Moon-gwang.

Soluția găsită pe final e una brutal-incongruentă, prin raport cu ansamblul din care face parte. Joon-ho abandonează jocul său de măști, pe alocuri abil orchestrat, și, pe nepusă masă, ia asupra sa misiunea de a îndrepta simbolic masa de joc socială. Cum? Cu un final grandios, menit să ofere satisfacție spectatorilor de mall și cinefililor totodată: o baie de sânge, dar una filmată în ralanti, pe acorduri clasice.

Și cu această ocazie, domnul Park își arată câinoșenia, motiv pentru care este pedepsit exemplar. Se face dreptate, cum s-ar zice.

În articolul său din The New York Times, criticul A. O. Scott aprecia că filmul “șterge granițele perimate dintre filmul de artă și filmul de popcorn”. De acord, în măsura în care asta înseamnă că nu e nici una, nici alta, în orice caz, nu până la capăt.

Articol publicat pe platforma Blogurile Adevărul

Leave a Reply

Your email address will not be published.