Când epopeea suferă de astenie: “The Irishman” (r.: Martin Scorsese)

Mafioți care mafioțesc.

Mai bine de trei sferturi din cele trei ore și jumătate ale celui mai recent film al lui Martin Scorsese sunt ocupate de drumul sinuos dintre o mostră de foreshadowing (o mână care apasă pe un trăgaci, sângele care țâșnește dintr-un cap pe un perete) și dezvăluirea propriu-zisă, adică identificarea celor două personaje și integrarea crimei într-un peisaj mai amplu. Mâna îi aparține lui Frank Sheeran (Robert De Niro), capul e al lui Jimmy Hoffa (Al Pacino), iar cei doi sunt nu doar criminal și victimă, ci prieteni.

Povestea acestei prietenii e descrisă în primul rând printr-un neîntrerupt voice over, care îi aparține lui Frank însuși. Acest voice over explică atât de multe, încât, dacă i-ar veni cuiva ideea asta, efortul de adaptare a filmului la formatul de teatru radiofonic ar fi limitat la simpla apăsare a unui unic buton. Dacă textul e excesiv de elocvent, fără a fi din cale afară de spumos, imaginile rareori aduc ceva în plus acestui voice over, pe care de cele mai multe ori îl dublează, în loc să îl completeze. Când Sheeran povestește cum intenționează să-i cumpere lui Jimmy niște hot dogi, hot dogii se perpelesc deja pe grătar. Ne destăinuiește eroul secretul unui hot dog perfect, anume prăjirea în bere? Berea curge din halbă direct pe grătar. Și tot așa.

Fără să întâmpine niciun obstacol, Sheeran urcă în ierarhia mafiei italiene de pe continentul nord-american, până când ajunge în anturajul celebrului Jimmy Hoffa. Cei doi devin buni prieteni. Cu toate acestea, când lui Sheeran i se ordonă să-l execute pe Hoffa, protagonistul respectă ordinul întocmai. Ezitările lui sunt explorate superficial, în timp ce segmentul cel mai ofertant al filmului, anume nespectaculoasa bătrânețe a lui Sheeran și Russel (Joe Pesci), e tratat cu un amestec mâlos de indiferență, lene și incompetență. Singura carte pe care mizează Scorsese e aceea că, în tot acest răstimp, mafioții lui fac tot felul de chestii mafioțești, dar fără prea mare tragere de inimă, respectiv mor ca muștele, aceasta din urmă fiind și principala resursă de umor a filmului.

“The Irishman” e genul de film în care un cadru cu un drum care se bifurcă marchează un punct de cotitură în existența unui personaj, drept urmare, prezintă un interes deosebit pentru două categorii de spectatori: cei care găsesc ca fiind un lucru de mare mirare faptul că există mafioți și că, din când în când, aceștia comandă sau execută asasinate, respectiv cei care nutresc un respect deosebit pentru un anumit tip de cinema hollywoodian, respectat aproape unanim de critică, dar în același timp ultra-accesibil, printre mărcile căruia se numără înșiși De Niro și Pacino.

Pentru întinerirea digitală a lui De Niro și Pacino, s-au cheltuit milioane de dolari. A reușit operațiunea? Mai degrabă nu. Nu doar că aceștia nu aduc mai deloc cu versiunile lor anterioare, ci textura hiper-procesată a pielii lor și mișcările lor nefirești sunt cele ale personajelor de joc video. Însă aceasta e cea mai mică problemă a filmului, din perspectiva modului în care e exploatată imaginea celor două superstaruri. De Niro pare în continuare să creadă că rânjetul lui reținut, situat la media aritmetică dintre ștrengărie și golănie, ține loc de joc actoricesc. Pacino încă nu înțelege să interpreteze în sfârșit o partitură în care să dispună de simțul văzului după pofta inimii, așa că reia la nesfârșit rolul din “Scent of a Woman”. “The Irishman” scârțâie? E firesc să fie așa.

Poate că secretul întineririi digitale e pe cale să fie descoperit. Dar niciun program n-o să-i facă pe De Niro și Pacino nu doar să arate, ci și să joace ca în tinerețe. Ca în “Taxi Driver”, ca în “The Panic in Needle Park”, înainte ca vocația, entuziasmul și ambiția lor să fie înlocuite de o exasperantă și aparent nesfârșită inerție.

Articol publicat pe platforma Blogurile Adevărul

1 thought on “Când epopeea suferă de astenie: “The Irishman” (r.: Martin Scorsese)

  1. Piesa care cântă în fundal în timpul conversației lui Russ și Frank despre turneul lui Frank în al doilea război mondial în Sicilia, sună ca The Godfather Waltz.

Leave a Reply

Your email address will not be published.