Conformism cyberpunk: „District 9” (r. Neill Blomkamp)
Îndrumar pentru viitor.
Cetăţeanul model execută, nu discută: dacă aşa spun ceilalţi că este, aşa este.
Problemele de conştiinţă îi sunt străine. Fără să stea prea mult pe gânduri, cetăţeanul model profită când alţii sunt la ananghie şi îl doare în cot când lumea întreagă e întoarsă cu fundul în sus: lui să îi fie bine. Există doar o problemă: în lumea cetăţeanului model, cei discriminaţi pătimesc fără un motiv anume, iar cetăţeanul model, în ciuda oricărei logici şi în lipsa oricăror dovezi, începe să treacă el însuşi drept un asemenea minoritar. Claustrantă şi imposibil de dezlipit, noua etichetă îl marchează şi îl duce la pierzanie, încununând trista victorie a unui pervers echilibru moral: conformismul însuşi îl condamnă fără speranţă pe cetăţeanul model.
Minoritarii sunt evreii, ei îl ajută, prin tragedia lor, să acumuleze averi pe cetăţeanul model, domnul Klein din filmul din 1976 al lui Joseph Losey, eseu în tonuri sumbre și cu valoare de parabolă. Scenariul sobru şi liniar al lui Franco Solinas şi jocul impecabil al megastarului Alain Delon fac ca această istorie simplă să fie nu doar despre război, Holocaust și, în sens larg, discriminare, ci și despre absurdul care aşteaptă după colţ, întotdeauna la pândă, despre nedreptate şi puterea inevitabilului.
Asemeni lui Robert Klein, Wikus Van De Merwe (Sharlto Copley) îşi câştigă existenţa de pe urma celor oprimaţi. Asemeni lui Robert Klein, ajunge să treacă drept unul dintre cei pe care mai deunăzi îi dispreţuia, ţinându-i cu de-a sila îndărătul unui gard, într-un ţarc, departe de ochii celorlalţi cetăţeni model.
Wikus Van De Merwe este eroul lui „District 9” al lui Neill Blomkamp, iar cei defavorizaţi nu sunt exponenții unei minorități etnice sau religioase. Ci extratereşti.
Ce este „District 9”? Iată o întrebare la care lui Blomkamp însuşi i-ar fi greu să răspundă.
Înainte de toate e un SF. Nu e, însă, un SF oarecare: are loc în 2010, deci într-un viitor foarte apropiat, iar extratereştrii nu sunt nici răi, dar nici buni. Sunt nişte homeleși nerozi, obişnuiţi să fure de la oameni sau din gunoaiele oamenilor, lipsiţi cu totul de inteligenţa ocazional malefică pe care peliculele de gen obişnuiesc să le-o atribuie.
Componenta moralizatoare viguroasă face ca acest SF atipic să devină un SF alegoric: dacă „Mr. Klein” vorbea despre metehnele general umane și caracterul precar al existenței, „District 9” e un îndemn cât se poate de direct la toleranţă. Încă din primele secvenţe, e clar că extratereştrii sunt o convenţie, că povestea vizitatorilor cu drepturi puţine e doar un pretext pentru o lecţie despre modernitate şi civilitate, despre stat și corporaţii. O lecţie îngroşată, al cărei ton nu e diferit de cel al unei campanii sociale.
Fără voia lui, Wikus Van De Merwe ajunge inamic public. Deşi nu a greşit cu nimic, mai mult, încearcă din răsputeri să-şi dovedească nevinovăţia, toată ţara îl caută, toată ţara îl detestă, iar scornelile îngrozitoare pe care le propagă media, toată lumea le crede. Drept urmare, „District 9” e concomitent un SF, o alegorie şi un thriller.
Filmat în stilul unui documentar de televiziune, cu interviuri, transmisiuni în direct şi reporteri care relatează de la faţa locului, acest SF alegorie devine SF alegorie thriller mockumentary.
În sfârșit, către finalul filmului, protagonistul întoarce armele. În bloc, rasa umană îl respinge. Hăituit, pactizează cu duşmanul: intră în posesia unui super robot din oţel, pe care îl dirijează împotriva semenilor săi. Acest angrenaj greoi cu aspect umanoid, în care eroul se cocoaţă şi care slobozeşte rachetă după rachetă, ne ajută să înţelegem, într-un târziu, ce este filmul lui Blomkamp. Este un SF alegorie thriller mockumentary cu Transformeri.
Împreună, aceste calităţi se anulează reciproc. „Mr. Klein” era kafkian în fond, „District 9” e kafkian doar în formă – un oarecare este supus unei mutaţii. Pilduitor, mesajul pe care „District 9” doreşte să îl transmită pare desprins din broşurile organizaţiilor non-guvernamentale. Dacă oamenii lui 2010 nu fac o treabă prea bună în a-i integra pe noii veniţi, noi în schimb trebuie să arătăm mai multă înţelegere sufletelor de lângă noi, indiferent de religie, orientare sexuală sau culoare.
Extrem de generos, dar în esenţă filmul ne spune, cam pe şleau, două chestii: ce se cade să facem şi cum se cuvine să fim.
Articol publicat în revista Cultura