Decojind Evul Mediu: „The Countess” (r. Julie Delpy)

Dacă al treilea film regizat de Julie Delpy îi va contraria pe mulţi, aceasta se va întâmpla şi datorită unei ipoteze din start greşite pe care filmul însuşi o face posibilă şi o întreţine.

Încă din primele imagini, aflăm despre „The Countess” că „se bazează pe viaţa lui Erzsébet Báthory”. Acest „se bazează” e suficient de vag încât să poată fi interpretat ca fiind o etichetă (obişnuitul „Inspirat de fapte reale”), dar poate constitui în acelaşi timp şi un disclaimer – se bazează pe viaţa contesei, ceea ce nu e totuna cu „o descrie” sau „o relatează”. „Contesa însângerată” e prea puţin un film biografic, sau e biografic în măsura în care include, e drept, informaţii despre personajul istoric la care se referă, dar din surse diverse şi cu grade diferite de credibilitate.

Altfel spus, amănuntele biografice pe care le aflăm despre personajul principal şi despre scandalul pe care acesta l-a provocat în epocă respectă prea puţin adevărul istoric, atât cât îl ştim. Cea mai mare parte din intriga filmului se bazează pe o legendă populară, care a început să circule cu mai multe secole după moartea lui Erzsébet Báthory din 1614. Ca multe alte legende, acestea „se bazează” într-o foarte mare măsură pe speculaţii sau resentimente și foarte puţin (sau deloc) pe adevăr.

„Istoria e o poveste spusă de învingători”, motivul pentru care Istvan Thurzo (Daniel Brühl) o spune şi o repetă e pentru a întreţine ambiguitatea asupra a ceea ce s-a întâmpat într-adevăr. Erzsébet Báthory nu se numără printre acei învingători, drept urmare adevărul nu s-a putut afla atunci şi cu atât mai puţin poate fi el aflat acum.

Povestea pe care o vedem, continuă Thurzo, nu e o relatare a modului în care istoria consemnează faptele lui Báthory, ci o descriere personală care îi aparţine („Nu aşa cum e amintită în istorie, ci aşa cum mi-o amintesc eu”). E un exerciţiu în egală măsură imposibil. Idila lui Thurzo cu Báthory se prea poate să nu fi avut loc niciodată. Chiar dacă aceasta va fi avut loc, ar fi imposibil să ştim acum ce gândea Thurzo atunci. Tinerii de viţă nobilă nu obişnuiau să ţină jurnale în Evul Mediu; dacă ar fi făcut-o, nu le-ar fi umplut cu consideraţii despre marile sentimente. În sfârşit, la fel cum contesa nu are cum să ştie, atunci când îşi aşteaptă sfârşitul, întemniţată în propriul ei castel, că „a devenit un mit” (de altfel, nici nu devenise un mit atunci, avea să devină unul mult mai târziu), nici Thurzo nu are cum vorbi despre „modul cum îşi aminteşte istoria” de Erzsébet Báthory, pentru că pur şi simplu acea istorie depre care vorbeşte el nu apucase încă să se scrie.

E un du-te vino temporal cu care Delpy se joacă, poate şi pentru a face evident faptul că istoria şi filmul său sunt la fel de îndepărtate precum bogatul din pilda biblică de porţile Raiului. În ceea ce poate fi o concesie făcută publicului contemporan, contesa Báthory e departe de a fi prototipul femeii (fie ea şi de viţă nobilă) din Evul Mediu. În multe privinţe, ea nu numai că e înaintea timpului ei, ci credinţele ei sunt perfect sincronizate cu cele ale timpului în care trăim noi acum.

Nu se lasă sedusă, ci îl seduce ea pe Thurzo, sărutându-l în văzul lumii în mijlocul unui bal. Are o relaţie homosexuală (cu slujnica Darvulia, interpretată de Anamaria Marinca), dar şi una sadomasochistă. Îl repede şi îl ridiculizează pe ditamai episcopul, ba chiar, întemniţată, descoperă ateismul, găsind explicaţii istorice ale apariţiei tuturor religiilor, nu doar a celei creştine.

Gesturile şi gândurile ei sunt adesea anacronice, deoarece „The Countess” nu e nici biografie, nici film de epocă, în consecinţă, nu ar trebui tratat ca atare. E o meditaţie despre trecerea timpului şi un studiu despre efectele devastatoare pe care fie şi o jumătate de gest le poate avea, atunci când doi oameni se iubesc.

Văzut ca dramă istorică, filmul e un talmeş balmeş. Ca eseu, e cel mai bun cadou pe care Delpy regizoarea i l-a făcut lui Delpy actriţa şi l-am primit noi.