Desțelenind empatia, film cu film

Cum ți-ai organizat procesul de selecție din acest an, câte filme ai vizionat, ce elemente ai urmărit pentru selecția filmelor, și ce linie directoare leagă filmele din acest an?

E greu de zis câte filme am vizionat cap-coadă. Cert e că am vizionat nepermis de multe prime minute de film, ba chiar uneori acte I întregi. N-ar fi stricat dacă ar fi fost mai puține: de fiecare dată când solicit un titlu, așteptările (firești) ale distribuitorilor internaționali sunt să primească dacă nu un răspuns pozitiv, atunci măcar 1-2 paragrafe de apreciere sau încurajare. Găsesc de fiecare dată resursele de a oferi răspunsurile cele mai potrivite atunci când așteptările nu coincid cu realitatea? Nu neapărat, în parte și pentru că limbajul diplomației nu se învață cu Duolingo sau Google Translate. Am refuzat așadar filme premiate la cele mai mari festivaluri fără să stau prea mult pe gânduri, dar cu un capital de remușcări tot mai generos de care sper să uit până la anul.

Socot că gustul e singura cerință obligatorie din fișa postului unui curator, drept urmare, primul element pe care l-am urmărit când am vizionat filmele selectate a fost să mă facă să regret că nu le privesc din întunericul unei săli de cinema. Dincolo de criteriul estetic, am urmărit, de la un punct încolo, câteva teme comune care se dovedesc, în contextul procesului electoral în curs, cât se poate de actuale.

Ce crezi că s-a schimbat în ceea ce privește preocuparea/ predilecția cineaștilor spre anumite teme, despre care se vorbea mai puțin sau diferit înainte?

Dincolo de cât de mult s-au schimbat preferințele cineaștilor, ce e cert e că s-a schimbat modul în care spectatorii se raportează la eforturile lor. Pentru noi toți, există o eră care i-a precedat lui Trump și o lume din care acesta nu doar face parte, ci o determină. Același lucru este valabil prin raport cu pandemia, războiul din Ucraina sau genocidul din Gaza. Bref, filmele or fi ele aceleași, dar eu sunt neîndoios mai sensibil la anumite teme, așa se explică cele 4 producții anticolonialiste din program, weekendul feminist de la Elvira Popescu sau weekendul oricum, numai liberal sau conservator nu, care încheie festivalul la Cinemateca Eforie. Pe 18 mai, ultima zi de festival și totodată ziua turului II, ne așteaptă Cent mille milliards (r. Virgil Vernier), un film care desenează o lume în care e loc de toată lumea. Am multe așteptări de la festival, dar cea mai fierbinte e ca acest film de închidere să vină singur, neînsoțit de vreo nouă bornă.

Cum se reflectă tema festivalului, Cultura unește, în mesajele, temele propuse de filmele selectate? Și care e, pentru tine, semnificația acestei unități în diversitate?

Sunt mai multe culturi și nu toate sunt bune. Cultura poate fi și a urii sau a izolării, iar unele din filmele selectate în acest an le expun în toată strâmbătatea lor. În Sophia Antipolis al aceluiași Virgil Vernier, fascismul și simțul comunității se întretaie insidios și fascinant, radicalizarea personajelor având ceva din lentoarea și implacabilitatea unei îndrăgostiri. De la cultura înaltă din A Sudden Glimpse to Deeper Things (r. Mark Cousins), la cultura protestului din Langue étrangère (r. Claire Burger), cultura integrării din Come la notte (r. Liryc Dela Cruz), cultura rezistenței din Yvone Kane (r. Margarida Cardoso), cultura astronomic-ezoterică din Wishing on a star (r. Péter Kerekes), cultura antreprenorială din Bagger Drama (r. Piet Baumgartner) sau cultura abuzului din Youth (Homecoming) și Youth (Hard Times) ale lui Wang Bing, cultura e peste tot în programul din acest an. Din toate, transpare în proporții variabile poate cea mai importantă dintre ele, cea pe care am privilegiat-o începând cu primul film selecționat: cultura empatiei.

În ce măsură, într-un peisaj mediatic și social plin de confuzie, agresivitate, dezinformare, este un festival de film european și un demers educativ mai puternic decât în alte perioade?

În contextul actual, prins cu piuneze între două tururi de alegeri esențiale, un festival de film poate părea un lucru frivol, un accesoriu inutil, un ritual la fel de inadecvat ca proverbialul pieptănat al babei. Nu am pretenția ca modesta mea pledoarie curatorială (mai precis, ca orice formă de demers cultural care are loc în aceste săptămâni) să influențeze cine știe ce fie și o mână de voturi. Însă dincolo de greutatea vremelnică a unui slogan, filmul chiar unește, chiar dacă nu cu viteza unui super glue cultural. Încetul cu încetul, film cu film și festival cu festival, înțelegi perspective noi, îi prețuiești mai mult pe cei de lângă tine, ții cu ceilalți chiar dacă nu fac parte din tribul tău. Când cultura nu e business, umanitatea iese pe plus.

Interviu publicat în mai 2025 pe happ.ro. Reporter: Anca Macoviciuc