Elementar, dragul meu Greenaway: „Rembrandt’s J’Accuse…!” (r. Peter Greenaway)

Ales pentru a deschide prima ediţie a Festivalului Internaţional de Film Experimental EXPIFF, documentarul „Rembrandt’s J’Accuse…!” din 2006 e, precum aflăm încă din titlu, o pledoarie. Dar pentru ce?

Intenţia manifestă a lui Greenaway e aceea de a răspunde întrebărilor pe care le ridică cea mai celebră lucrare a maestrului olandez, „Rondul de noapte” din 1642. Însă, putem afla adevărul despre acest tablou doar dacă îl privim cum trebuie, asupra acestui fapt suntem preveniţi de la bun început. Nu e nicio surpriză, pentru cei familiarizaţi cu discursul reformator al cineastului britanic, că a privi cum trebuie se traduce prin a privi aşa cum priveşte el (sau: „aşa cum doar el ştie să o facă”). Nimeni nu mai ştie să privească, şi asta nu de ieri, de azi, ci de sute de ani încoace, deoarece trăim într-o societate de analfabeţi vizual. Mai mult, deşi pare că ne livrează imagini, prin intermediul filmelor, primim invariabil texte – Greenaway a spus-o în film şi a repetat-o atât la masterclassul susţinut înaintea vizionării, cât şi la sesiunea de întrebări și răspunsuri care a încheiat seara.

Drept urmare, un al doilea pariu al lui „Rembrandt’s J’Accuse…!” ar fi să propună un astfel de material prin excelenţă vizual, consacrându-şi implicit autorul ca întemeietor al unui nou cinema (sau al adevăratului cinema, a cărui necesitate acesta o postulează). Dat fiind că Greenaway constată existenţa acestui impas şi e primul care îl defineşte (în chip cu totul convenabil, destul de vag), a reuşi în această întreprindere nu ar fi trebuit să prezinte nici o dificultate: e ca şi cum cineastul-arhitect ar participa la o licitaţie al cărei caiet de sarcini tot el l-a scris. Şi totuşi, Greenaway convinge cu prima sa pledoarie şi oferă un bubuitor eşec cu cea de-a doua.

Şi de această dată, Greenaway se serveşte de pictură pentru a face cinema. Doar că nu avem de-a face cu o recompunere, de data aceasta cinematografică, a unui tablou celebru, ci cu o deconstrucţie. „Rondul de noapte” este explicat cu răbdare şi pe înţelesul tuturor. Această îndelungă explicaţie se face în principal prin intermediul vocii din off a lui Greenaway. Din când în când, chipul său apare pe ecran, ca pentru a acorda şi mai mare greutate spuselor sale – naratorul nu e fitecine şi nu e omniscient doar când vine vorba de „Rondul de noapte”, ci e un regizor important al contemporaneităţii, dacă nu singurul.

Pentru a fi credibil, acest discurs pe care Greenaway îl ţine are nevoie de tablou; pentru a prezenta interes ca produs de consum, de o serie de artificii. Reconstituirile aproximative şi interviurile cu personajele tabloului ne menţin atenţia trează de-a lungul acestui documentar care, altminteri, ar fi avut o adresabilitate substanţial redusă. Prin aceste brizbrizuri, filmul e antrenant, în felul în care un film poliţist e antrenant (chiar Greenaway îl compară cu seria „CSI”). Însă nici tabloul, nici aceste artificii nu schimbă faptul că pilonul pe care această construcţie se bizuie e textul.

Prin intermediul vocii din off, suntem informaţi asupra controverselor pe care „Rondul de noapte” le-a creat. Tot prin voice over, ni se oferă explicaţii pentru fiecare controversă în parte. Citind pagină după pagină de scenariu, Greenaway elucidează enigmă după enigmă, uitând uneori să mai citeze sursele. Una peste alta, textul lui nu e diferit de o teză de doctorat: ar funcţiona la fel de bine tipărit precum funcţionează rostit.

Iar faptul că acest text e citit de un inamic al textelor nu ne încălzeşte cu nimic.