Epifanie de gradul trei: „Knowing” (r. Alex Proyas)

Stereotipurile nu sunt deloc puţine în acest horror pre-apocaliptic regizat de Alex Proyas („The Crow”, „Dark City”). Efectele sonore (foşnet nocturn al pădurii, zgomote amenințătoare cu sursă nedefinită sau orchestre în crescendo) trădează un respect faţă de epoca de aur a genului care se manifestă de asemenea la nivel vizual. Avem parte de trademarkuri ale lui Proyas (personaje longiline cu tenul străveziu), dar şi de şocuri motrice, de slabă intensitate (sora protagonistului care apare din spate pe nepusă masă) sau de proporţii – un avion care se prăbuşeşte ori un tren care deraiază.

Nimic nou, aşadar: primul cadru cu Nicholas Cage ni-l înfăţişează cu un pahar de vin în mână; mai târziu, îl vedem adormind la televizor cu sticla de scotch alături. Este Văduvul care îşi creşte copilul cum poate mai bine, iar noi l-am văzut pe ecran de mai multe ori decât ne vedem vecinii de palier. Coincidenţa prin care John Koestler, personajul lui Cage, interpretează secvenţele numerice profetice, este o enormitate absolută, însă o enormitate cu care suntem obişnuiţi. Lecţia de ateism de la MIT este la fel de realistă precum o cometă pe masa din bucătărie, dar are realitatea ei cinematografică: aşa sunt în general cursurile universitare în filme, ca şi cum ar fi predate de Ronald McDonald. Opţiunea pentru clişeu uşurează decodificarea şi dirijează lectura într-o unică direcţie, iar acea unică direcţie este groaza.

Horrorul este construit din nimic (deşi atipică, viaţa în căminul familiei Koestler decurge normal – tatăl predă, Caleb merge la şcoală într-o suburbie paşnică), crescând din ce în ce mai mult, până când dezastrul atinge proporţii neverosimile. Mai întâi, e doar o enigmă a cărei dezlegare eludează regulile gândirii ştiinţifice. Apoi, e o ameninţare la adresa familiei lui John. După care devine o ameninţare la adresa comunităţii în care trăieşte, iar mai târziu la adresa întregului univers. În sfârşit, ameninţarea se realizează, sec şi implacabil.

Nimeni nu are ocazia să se jertfească pentru o cauză nobilă. Nimănui nu îi vine o idee deşteaptă prin care norocul semenilor să se schimbe, fără ca ei să fi ştiut vreodată ce pericol i-a ameninţat. Nimeni nu poate face nimic.

Gradarea este realizată impecabil; apogeul, însă, este un rateu pe măsură. Chiar şi pentru un disaster movie supranatural, rezolvarea intrigii e fantasmagorică: nu e doar un dezastru planetar oarecare, ci Apocalipsa, iar negativii cu părul platinat sunt, de fapt, îngeri.

Dacă prima urgie demiurgică s-a înfăptuit prin apă, reeditarea contemporană a maximei osânde se face prin mijlocirea purificatoare a focului. Cu excepţia copiilor cu nume biblic şi a unei perechi de iepuri cu blana imaculată, nimic nu scapă pârjolului.

Devine, însă, dezirabil acest final, doar pentru că lumea este distrusă de Dumnezeu însuşi? Cu acest ultim plot twist, scenariştii Stiles White, Juliet Snowden şi Ryne Douglas Pearson cad victime ale unei contradicţii în termeni: un film în care sfârşitul lumii e happy end.