De la exod la geneză: „Genova” (r. Michael Winterbottom)

Marianne, Kelly şi Mary, mama cu cele două fiice, şi un joc aparent inofensiv de-a ghicitul: ce culoare au maşinile care vin din sens opus? Kelly pare cea mai înzestrată, nu greşeşte nici măcar o dată. Să aibă oare puteri extrasenzoriale?

E doar una din multele piste false ale filmului. Dacă ar fi avut, ar fi presimţit accidentul în urma căruia Marianne avea să-şi piardă viaţa, care mută acţiunea din Chicago în Genova în cea mai recentă producţie a britanicului Michael Winterbottom.

Poate cel mai fascinant spectacol al lui „Genova” este cel al metamorfozării, subtile şi de neoprit, prin care trece Kelly, fiica cea mare. Descoperirile pe care le face sunt inevitabile, puterile lui Joe, tatăl său, extrem de limitate. Ruşinea de a fi văzută cu el apare pe nesimţite, distanţa dintre cererea permisiunii părinteşti şi anunţul sec, care nu suportă contestare se parcurge cu uşurinţă („Diseară mă întâlnesc cu prietenii”, sau: „Eu în şcoala asta nu mai pun piciorul”). Chiar şi o petrecere e o pierdere de timp dacă la ea iau parte doar colegi ai tatălui său. Fiecare minut e preţios, căci în fiecare secundă se cuvine să fie admirată. Nimic nu se vrea căutat în poza ei cvasi-permanentă, şi totuşi e neruşinat de evident.

Minciunile sale sunt străvezii, răspunsurile – întotdeauna evazive. Expresia pierdută şi aerul nepământesc sunt semne ale unei vârste de care Winterbottom îşi aduce aminte cel puţin la fel de bine ca Gus van Sant, autorul recentului „Paranoid Park”. În interpretarea excelentă a starului de televiziune Willa Holland, o Emmanuelle Béart americană, Kelly e pur şi simplu de pe altă lume, la fel şi frumuseţea ei, de o tristă efemeritate sugerată şi de Sonetul 2 al lui Shakespeare pe care Joe (Colin Firth) îl predă studenţilor săi.

Spre final, reintră în cadru Marianne, lipsă de autocenzură regizorală comparabilă cu cea din recentul „Le scaphandre et le papillon” (eroul îşi imaginează cum ar fi dacă s-ar putea ridica din scaunul cu rotile şi ar merge, apoi chiar se ridică din scaun şi își vede de ale lui). Ceea ce în filmul lui Julian Schnabel era un truc menit să inunde batistele, aici doar intrigă. Există Marianne în realitate, i se arată într-adevăr mezinei, sau trăieşte doar în mintea lui Mary?

Liftul ameninţător, străzile înguste, pline de figuri ameninţătoare, tunelurile, rătăcirile prin oraşul labirintic, toate prevăd un deznodământ tragic, evitat totuşi în ultimul moment: Mary învaţă să se rezume la a comunica cu viii, Kelly devine brusc o soră responsabilă şi grijulie, amândouă consimt să meargă la şcoală în Genova. Le vedem mergând la şcoală mână de mână, îl vedem pe Joe privindu-le mulţumit, îl vedem plecând de la şcoală, îl vedem vâzându-şi de viaţa lui.

Un joc lăsat fără jucărie: imaginaţia în „Genova” lui Michael Winterbottom.