Onorabil: „Prizonieri” (r. Denis Villeneuve)

Noul-venit nu se lasă corupt.

In prima scena a primului film american al regizorului canadian Denis Villeneuve, „Tatal nostru” spus de Keller Dover (Hugh Jackman) precede sacrificarea unei caprioare. Fiica lui Keller, fiica lui Franklin, prietenul sau, posibilul rapitor, Keller insusi, dar si politistul Loki (Jake Gyllenhaal), toti vor lua, mai devreme sau mai tarziu, locul victimei neajutorate.

In scena urmatoare, Keller ii povesteste lui Ralph, fiul sau, cat de important e sa fii pregatit de ce-i mai rau. Cam pe la minutul 10 al filmului, „ce-i mai rau” chiar se intampla (cele doua fete sunt rapite), drept urmare, cunostintele de survivalist ale lui Keller pica cat se poate de bine. Scena cu familia Dover iesind din casa e filmata prin parbrizul camionetei lui Keller, cu planul apropiat dominat de o cruciulita agatata de retrovizoare. Or, credinta il ajuta pe Keller in cautarile lui in aceeasi masura in care serveste drept pretext pentru rapiri. Un alt exemplu: atunci cand ies din casa pentru a merge la o cina de Ziua recunostintei, Keller si Anna, fiica lui, merg in fata, in urma lor vine Ralph, iar abia apoi Grace (Maria Bello), sotia lui Keller, care va fi unul dintre cele mai pasive personaje din film.

In discutia pe care cei patru o au pe drum, aflam ca protagonistul este de meserie tamplar, ceea ce se va dovedi deosebit de util atunci cand va construi un fel de carcera din lemn pentru Alex, respectiv ca a mostenit o casa aflata in paragina (adica exact locul in care isi va tine sub observatie si tortura prizonierul). Mai mult, atunci cand incepe sa se contureze perspectiva unei situatii de criza, membrii celor doua familii se asaza in cerc, iar in centrul cadrului e situat personajul lui Jackman, care va juca cel mai important rol dintre toti in gasirea fetitelor. In sfarsit, Anna e rapita pentru ca vrea sa mearga sa caute fluierul rosu pe care i l-a dat tatal ei, in caz de urgenta. Acelasi fluier il va salva pe Keller. Toate se leaga in „Prisoners”, un film de peste doua ore si jumatate in care economia e cuvantul de ordine. Mai bine zis, aproape toate.

Prima aparitie a lui Loki e punctata de o miscare aproape imperceptibila a camerei catre acesta (detectivul la masa intr-un fast food, vazut din spate). Dar tot un dolly in e folosit si in cadrul anterior, cel in care casa familiei Keller e vazuta in ceea ce pare a fi un unghi subiectiv al presupusului rapitor. Sunt Loki si acest rapitor una si aceeasi persoana? In cele ce urmeaza, Loki flecareste cu chelnerita despre zodiile chinezesti si nota de plata. Keller apare in cele mai multe dintre scenele de pana acum; in ciuda pasiunii pentru armele de foc, banuim ca el e pozitivul filmului, asa ca in personajul lui Gyllenhaal suntem tentati sa-l vedem pe adversarul sau, iar in flirtul lui nevinovat, tot atatea libidinosenii, daca nu cumva preludiul unei iesiri violente. Dupa ce chelnerita iese din cadru, Loki primeste o comunicare prin statie. In continuare, pare mai probabil ca acesta sa fi orchestrat rapirea si sa foloseasca abuziv frecventa politiei, decat ca el sa fie intr-adevar politist. Loki preia apelul, se prezinta la locul faptei si parca tot nu ne vine sa credem ca nu el e negativul.

Aceasta joaca cu asteptarile noastre nu inceteaza niciodata. Cand intra pentru prima data in camera lui Alex, singurele doua lucruri pe care detectivul pune mana sunt o fotografie a unchiului suspectului si o rulota de jucarie. Unchiul va juca un rol postum extrem de important in desfasurarea evenimentelor, iar rulota, impinsa cu degetul de Loki pe cabinetul lui Alex, se opreste in dreptul matusii acestuia din urma, cea care coordoneaza, de fapt, intreaga retea. Desigur, deocamdata, nu avem de unde sa stim asta (femeia e in plan indepartat; printr-un rack focus care preceda miscarea, accentul se muta pe camioneta), cert e ca, in acest caz, asteptarile noastre se confirma. Insa, atunci cand Keller il rapeste pe Alex, nu suntem niciodata siguri ca motivele lui sunt indreptatite. Mai mult, spre final, se contureaza chiar posibilitatea ca el insusi sa fie implicat in rapire. Pana la ultimele cadre, nu putem fi siguri de nimic.

Cu un scenariu scris de Aaron Guzikowski, thriller-ul lui Villeneuve e atipic prin aceea ca descrie doua investigatii paralele (a lui Keller, respectiv a lui Loki) care nu duc nicaieri. Unul il ajuta, in cele din urma, pe celalalt, dar il ajuta din intamplare. Nici Loki, nici Keller nu afla, pe cont propriu, nimic (nimic relevant, in orice caz). Cei doi investigatori obtin extrem de putine indicii (si noi odata cu ei), iar acele indicii nu ajuta cine stie ce. Speranta de viata a celor doua fete scade cu fiecare ora ce trece, in timp ce Loki si Keller nu fac altceva decat sa bajbaie – de aici suspansul din ce in ce mai mare.

Comparat cu proiectul precedent al lui Villeneuve („Incendii”), „Prizonieri” e o realizare onorabila si totodata unul dintre acele rare cazuri in care noul venit la Hollywood e platit sa livreze un film mai sobru.

Articol publicat in revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.