Gonzo incontinenţă: „A Complete History of My Sexual Failures” (r. Chris Waitt)

Sătul ca din fiecare relaţie să iasă cu papucii înainte, documentaristul Chris Waitt decide să-şi intervieveze fostele prietene, pentru a afla secretul insuccesului său absolut pe plan afectiv.

Tentativele de măsluire sunt pretutindeni, începând cu apartamentul regizorului: toate vor să însemne ceva, toate sunt menite să pună în lumină jemenfiche-ismul presupus ademenitor al acestuia: chitara electrică agăţată pe perete, dezordinea (care prilejuieşte minute bune de reality show educativ, în care murdărlâcul este stârpit din cele mai improbabile locuri), posterul cu „Super Vixens” al lui Russ Meyer, nimic nu e acolo fără un motiv.

În cult-ul softcore din 1975, întreaga distribuţie feminină încearcă să se acupleze, de cele mai multe ori cu succes, cu personajul principal, un tânăr muncitor, bine făcut şi bine intenţionat, care îşi face, cuminte şi cu destul aplomb, datoria. Cam asta pare să vrea şi Chris Waitt, dacă judecăm prin prisma întrevederii sale cu un consilier psihologic. În ciuda intenţiilor periodic trâmbiţate de îndreptare, amorezul ghinionist susţine un insolit moment artistic: cântecelul „I’d like to fuck every girl in the world”, interpretat la voce şi chitară, sub privirile tolerante ale unei femei fără îndoială obişnuite cu devierile de la nordul bunei cuviinţe.

La prima vedere, aproape nici o scenă nu reuşeşte să îl pună într-o lumină cât de cât bună pe Waitt. Probabil asta e şi ideea. Altminteri de ce pune atâta preţ pe vox pop-uri? De ce a treia întrebare pe care i-o adresează unei necunoscute este „Cât de lung este penisul prietenului tău?” De ce le face avansuri unora din fostele sale prietene (întâmplător, tocmai acelea în faţa cărora s-a făcut cel mai tare de râs)?

RATARE CU PREMEDITARE

Histrionismul lui Waitt se manifestă autodistructiv strict la un nivel superficial. În realitate, exhibarea neîntreruptă a neputinţelor sale afective şi sexuale nu îi poate dăuna prea tare. Ceea ce membrii echipei de la „Jackass” făceau cu trupul lor, Waitt face cu propria sa imagine, însă doar până la un punct. Autoflagelarea e întotdeauna calculată, astfel încât cool-ul personajului principal să rămână intact. Indiferent ce s-ar întâmpla, actorul-regizor păstrează aceeaşi mină absentă, oarecum deasupra lucrurilor.

Cu acest aer se plânge el că este părăsit constant. O fostă prietenă l-a surprins la un moment dat sărutându-i mama la beţie, o alta îi reproşează că nu a avut niciodată un serviciu, la scrisori nu răspunde (pentru că nu are timp şi pentru că e puturos, argumentează el), în sfârșit, de mai bine de trei ani suferă de o formă cvasitotală de impotenţă. Drept urmare, cum pot fi lamentările sale luate în serios? Cât e intenţie reală de reformare şi cât e reclamă în crearea unei pagini personale de MySpace? Care, culmea, dă roade, în cele din urmă. Însă nu aşa cum ar vrea Waitt-personajul (nu îi facilitează o nouă relație, nici nu îl ajută să înţeleagă mai multe despre sine), ci în sensul dorit de Waitt-regizorul: protagonistul ajunge pe o masă de tortură, unde e lovit în repetate rânduri și umilit în fel şi chip.

Tentativele sale de a se face dezirabil provoacă o stupefacţie din ce în ce mai incredulă, pe măsură ce ne dăm seama că nici Waitt nu se ia în serios. Acesta hărțuiește bezmetic femeile de pe stradă, deoarece regizorul exploatează actorul, material uman relativ generos, a cărui unică trăsătură de personalitate distinctă este lipsa de respect de sine. Și face cu el cam tot ce poate pentru a păstra spectatorii în sală. Problema e că vrea să treacă drept o prezenţă eterică, un extraterestru, când de fapt e doar un mitocan.

Una peste alta, măcar el se declară mulţumit. „Mi-am dat seama ce noroc a fost că am cunoscut-o şi am iubit-o pe Vicky. Mi-am dat seama că am fost părăsit de nişte fete tare de treabă”.

Dacă ar fi să-l credem pe cuvânt pe Waitt, la cum se descrie, n-a fost noroc, ci o minune, dacă nu cumva o trișerie în plus.