In burta lupului: „Hanna” (r. Joe Wright)

Film de actiune cu lupte coregrafiate impecabil, desi ocazional neverosimile, avand in vedere statura protagonistei, „Hanna” satisface mai ales ca experienta pur senzoriala. Din acest punct de vedere, cele mai reusite nu sunt nici confruntarile fizice sau executiile, nici urmaririle (cele mai multe din ele pe jos, singura urmarire cu masini respectand viteza legala si incheindu-se cu o parcare efectuata regulamentar). Ci impresioneaza aproape tot restul scenelor in care Hanna (Saoirse Ronan) sau Erik (Eric Bana) doar apar – fara sa alerge, fara sa lupte, fara sa ucida.

Ca in „Essential Killing” al lui Jerzy Skolimowski, protagonistul e eliberat intr-un mediu strain si ostil. Scopul sau principal (singurul, in cazul personajului interpretat de Vincent Gallo) este supravietuirea. Talentul lui Skolimowski, ca si al lui Wright, e in reconfigurarea realitatii, asa cum o stim noi, potrivit imperativelor situatiei in care eroii se afla. Pe scurt, obiectele sunt impartite in trei categorii mari si late: resurse de hrana, inamici si aliati.

Despre Hanna si Erik stim foarte putine sau nimic, poate de aici provine, cel putin in parte, atractia pe care o exercita. Stim ca trebuie sa supravietuiasca, iar asta e mai mult decat de ajuns. Dimpotriva, despre negativul filmului, stim prea multe. Cand bunica Hannei face imprudenta de a o intreba daca are copii, Marissa (Cate Blanchett) tinteste cu un ochi si plange cu celalalt, reusind astfel performanta de a fi concomitent cel mai detestabil si totusi cel mai umanizat personaj al filmului.

Cu ajutorul unei mici armate de subalterni, al carei efectiv scade dupa fiecare confruntare cu Hanna si Erik, aceasta reuseste sa stranga din ce in ce mai mult latul in jurul celor doi. Dintre colaboratorii sai, Isaacs (Tom Hollander) ne ofera o certitudine: executiile elaborate. Fiecare crima pe care acesta o comite e un spectacol in sine. Isaacs isi regizeaza cu inventivitate executiile si joaca rolul calaului cu aplomb, savurand fiecare moment si acordand publicului respectul cuvenit, fie ca este vorba de colegii sai ori de noi insine, cei din sala.

Ca un dansator profesionist care nu se uita niciodata la propriile-i picioare, Isaacs nu dezamageste nici macar atunci cand moare: Hanna nu stie ce e mila, asa ca nimeni nu ii scapa.

Nici macar noi.