In cautarea lui Richard: „Once Every Day” (r. Richard Foreman)

Filmul experimental al lui Richard Foreman a fost, la aceasta editie a New York Film Festival, de doua ori experimental: din cauza unei defectiuni tehnice, inceputul l-am vazut o data mut, a doua oara cu sunet. In mod curios, nici in aceasta a doua varianta, filmul nu capata cine stie ce sens.

Din punct de vedere formal, Foreman practica un cinema constient de sine in cel mai inalt grad. Soundtrack-ul e acolo doar pentru a fi intrerupt brusc, imaginea e acolo doar pentru a se da peste cap (de altfel, nu lipseste nici piuitul strident care urma pe vremuri „intreruperii programului”), in timp ce actorii apar in cadru doar pentru a-si etala corpurile – in afara de a poza, nu fac absolut nimic. Inserturile abunda, la fel si efectele vizuale, care fac parte din categoria celor care se pot obtine direct din camera (dintr-o camera pentru amatori, mai exact). Asemeni unui cameraman de nunti, Foreman pare sa creada ca, de fiecare data cand „baga efecte”, face arta.

In „Once Every Day”, repetitiile nu numai ca sunt aratate, ci constituie, ele insele si nimic altceva, filmul. E un making of in care Foreman da indicatii, iar actorii se executa. Pozitiile in care acestia sunt pusi sunt dintre cele mai nastrusnice: mai multe femei se asaza pe o masa, un barbat ii pune altui barbat mana in cap, actorii sunt fotografiati cu tot felul de tablouri in maini s.a.m.d.

Se poate argumenta ca filmul propune o meditatie asupra imaginii in diferitele sale ipostaze, sau o epurare a cinematografului de tot ceea ce nu reprezinta adevarata lui esenta, pana la punctul in care e greu de zis daca mai ramane ceva. Insa mult mai la indemana e sa vedem in „Once Every Day” o harababura teribila si sa constatam ca, pentru Foreman, fiecare alegere pare sa insemne ceva, si inca ceva adanc, ceea ce, avand in vedere rezultatul, e destul de trist.