Optimizat pentru YouTube: „Deja vu” (r. Dan Chisu)

Contestat de o parte a presei cinematografice romanesti, cel mai vizibil proiect de pana acum al fondatorului DaKino („Ursul”, 2011) macar bifeaza cerintele elementare pe care trebuie sa le indeplineasca scenariul unui film de gen.

Avem o expozitiune, din care aflam ca angajatii circului condus de personajul lui Serban Pavlu nu si-au mai primit salariul de trei luni si ca ceva trebuie facut, avem un inciting event (un intermediar propune un plan salvator: sa vanda ursul circului unui vanator neamt, care sa-l revendice ca trofeu in timpul unei partide de vanatoare), precum si un act irevocabil sau complicating action, potrivit terminologiei propuse de teoreticiana Kristin Thompson: ignorand protestele angajatilor, directorul suie cusca ursului intr-o remorca si porneste catre padurea unde urmeaza sa aiba loc vanatoarea.

In actul doi, apar tot felul de situatii neasteptate (soferul taxiului care transporta animalul refuza sa isi continue cursa, vanatorul neamt e luat cu fulgi cu tot si dus la o nunta tiganeasca, urmaritorilor li se strica masina etc.), toate sub imperiul a doua ticking clocks (directorul trebuie elibereze ursul in padure inainte de sosirea oaspetelui german, iar personalul circului trebuie sa il impiedice si sa gaseasca ursul inainte de vanator). Aceasta dezvoltare e, in realitate, destul de statica (ambele tabere avanseaza destul de putin in atingerea scopurilor lor, sau avanseaza la fel de mult, ceea ce e cam acelasi lucru). Tot ca la carte, aproape fiecare personaj are defectele lui: Panduru (Pavlu) accepta tot soiul de umilinte pentru a-si pastra pozitia, oricat ar fi ea de precara, Cicanica (Gabriel Spahiu) e mai preocupat de masina la mana a doua pe care tocmai a cumparat-o decat de viitorul patrupedului, Cecilia (Magda Catone) alearga de la un barbat (Marcelino / Claudiu Bleont) la altul (Celibataru’ / Mihai Constantin), zapacindu-i pe amandoi, in timp ce Apetri (Nicodim Ungureanu), soferul taxiului, stie una si buna, orice ar fi, el trebuie sa isi primeasca banii de cursa.

Ceea ce se cheama character arc e traseul pe care Panduru il parcurge, incetul cu incetul, pentru a armoniza dorintele cu nevoile lui, actualizare care are loc in actul trei. Lectia pe care o invata: nu banii sunt cel mai important lucru, conteaza sa mai fii si om. In sfarsit, in epilog, aflam ce s-a intamplat cu vertebrata care da titlul filmului (e, mai bine zis, un posibil deznodamant –  ursul se prea poate sa fi fost totusi impuscat de turistul vanator).

Pe langa toate acestea, ni se servesc si niste bonusuri, date de adancimea ocazionala a cadrului (la un moment dat, putem admira concomitent, in planuri diferite, o masina, o motocicleta cu atas, o nunta tiganeasca, cu vanatorul german cu tot) sau de ocazionale racorduri mai de soi (intr-un cadru apar trei gaste in sir indian, in celalalt, trei circari inepti, in exact aceeasi pozitie). Peste toate, muzica lui Goran Bregoviç, care isi recicleaza eforturi mai vechi, cu acelasi succes. Multumita lui, stim cat se poate de bine cand trebuie sa radem, cand sa empatizam cu un personaj sau cu altul, cand sa ne induiosam. Pe scurt, nimic revolutionar, insa un tot inteligibil. Este aceasta calitate de ajuns pentru ca „Ursul” sa fie un film memorabil, sau o comedie care isi face treaba? Nu. Dar e un punct de pornire.

O baza care, in „Déjà vu” (2013), cam lipseste, acest al patrulea lung metraj al regizorului Dan Chisu avand o structura narativa in cel mai bun caz inedita. Strict sub aspect temporal, filmul poate fi impartit in trei acte: acasa la Mihai, pe drum, respectiv acasa la Valeria. In realitate, cele trei acte sunt de fapt maxim doua, iar despre doua personaje din trei nu aflam niciodata nimic altceva decat ca sunt amanti de doi sau de trei ani. Mihai si Tania (Ioana Flora) se trezesc si, trecand prin tot felul de ezitari, se pregatesc de plecare – se indreapta catre casa Valeriei (Mirela Oprisor), sotia lui Mihai, pentru a o pune la curent cu relatia lor. Inciting event-ul are loc spre final, dupa aproape o ora (filmul are putin peste 70 de minute cu totul): ajunsi acasa la Valeria, Mihai si Tania dau peste o echipa de spargatori, ceea ce complica si mai tare iminenta disputa conjugala.

Filmat intr-un POV in doi timpi (radioul e dat mai tare cand ii place Taniei melodia, dar se da singur mai incet cand trebuie sa auzim discutia ei cu Mihai), „Déjà vu” pare sa fie rezultatul unui pariu pus dupa prea multe pahare de tarie. Poti sa ai un personaj principal pe care sa nu-l filmezi niciodata, acum stim asta. Altfel, discutiile dintre Mihai si Tania par cel mai adesea improvizate. De multe ori, ai sentimentul ca asisti la un exercitiu de an I al studentilor de la teatru, cu un scenarist pe care il incanta ideea de a avea nu una, ci doua gagici, cu actori care stiu ei foarte binecum se cearta niste oameni mai copti si le iese totul ca lumea inca de la prima repetitie, nu e cazul sa mai schimbe nimic, cu un director de imagine ale carui abilitati se limiteaza la faptul ca poseda un webcam si stie sa-l porneasca.

Din cand in cand, discutiile, care alterneaza maximul posibil de certuri si impacari care incape intr-o ora de film, sunt intrerupte de flashbackuri. In cadrul acestor flashbackuri, Mihai o vede pe Valeria in locul Taniei, cel mai adesea pe locul mortului, adica in dreapta lui, in masina. De fiecare data, momentele de aducere aminte sunt marcate de acorduri nelinistitoare de acordeon – nu de alta, dar sa nu cumva sa ne inchipuim ca Valeria chiar e in masina cu Mihai, pentru ca locul ei sa fie luat de Tania, iar Tania sa-i lase locul Valeriei si tot asa. Flashbackurile apar acolo unde, cu ceva indulgenta, si-ar avea locul, dar si in momente in care numai de rememorari nu ii arde lui Mihai, de pilda atunci cand sare in lac dupa spargatorii care isi iau talpasita cu salupa sau in timp ce suna la 112. Atunci a vrut cineastul sa introduca un flashback, atunci il introduce, ca doar e filmul lui.

Dan Chisu e tot singur sub dus, iar apa e din ce in ce mai rece.

Articol publicat in revista Cultura