Publicitate mincinoasa: „Primos” (r. Daniel Sanchez Arevalo)

Paradoxul acestei comedii cu un picior in Madrid si cu celalalt la Hollywood e ca incepe ca o versiune extinsa a spoturilor la bere, promitand o celebrare machista fara perdea a bucuriei de a fi barbat (ceea ce e totuna cu a fi golan, in filmul lui Arevalo), insa sfarseste prin a oferi o imagine perfect cuminte a implinirii barbatesti: in cuplu (heterosexual, bineinteles), la paza de orice ispite, in drum spre altar.

Daca filme precum „Primos” sau „Marea mahmureala” exista, aceasta se intampla pentru a satisface nevoile prezumate de evaziune ale unui public masculin obligatoriu frustrat. Neimplinirile sexuale, sociale sau profesionale de zi cu zi ale acestora sunt astfel razbunate. Insa chiar si in film, transgresiunea dureaza putin (in ambele cazuri, un weekend), iar intensitatea ei e intotdeauna scuzabila: personajele beau pentru ca sunt inselate, au aventuri de o noapte pentru ca beau s.a.m.d. Mai mult, cel putin o parte din acele senzatii pe care ar trebui sa le traim prin procura ne sunt cat se poate de familiare, dat fiind ca escapada celor trei e dubla: etica (odata ajunsi la destinatie, se destrabaleaza dupa pofta inimii), dar si turistica (un weekend petrecut departe de capitala, la mare).

Parasit in ajunul nuntii de viitoarea lui sotie, Diego (Quim Guttierez) este imboldit de verii sai, Juan (Raul Arevalo) si Jose Miguel (Adrian Lastra), sa plece in Comillas, o statiune din nordul Spaniei, pentru a o recastiga pe Martina (Inma Cuesta), cu care a avut o aventura pasagera in urma cu zece ani. De ce hotarasc Juan si Jose Miguel ca singura solutie pentru Diego e sa revitalizeze una din vechile sale cuceriri, respectiv de ce acea cucerire e Martina si nu oricare alta, asta o stie mai bine directorul de imagine decat regizorul-scenarist. Oraselul in care verii descind este un personaj in sine in filmul lui Daniel Sanchez Arevalo. Pe langa excesele bahice si vizitele de rigoare la prostituate, de care o comedie bromance nu prea se poate lipsi, statiunea in care Diego o regaseste pe Martina e si ea una din placerile pe care cei trei si le ingaduie. Albastrul e parte integranta din identitatea vizuala a filmului, iar la aceasta contribuie mai ales cerul si marea din Comillas (dar nu numai: in debutul filmului, cravata lui Jose Miguel se asorteaza de minune cu flaconul din care se serveste cu antidepresive). Pe locul secund: verdele adaugat in postproductie al pajistilor din nordul Spaniei.

CINE NU SARE

In linii mari, cei trei eroi ai lui Arevalo sunt Clovnul, Fatalaul si Nebunul. Pe langa ei, cateva trofee feminine, care exista doar pentru a fi cucerite (sau pentru ca Fatalaul sa aiba de unde alege), respectiv masa amorfa a localnicilor din Comillas. Cand ii aclama pe cei trei din Madrid intr-un numar deloc spectaculos de karaoke, acestia au la fel de multa credibilitate ca spectatorii show-urilor de televiziune, atunci cand se extaziaza la comanda. E ca si cum cu totii au rolul de a le crea lui Diego, Juan si Jose Miguel conditiile perfecte pentru a-si face de cap. Si totusi, in cadrul acestui interval de spatiu si timp privilegiat, adica la mare si pe parcursul weekendului, normele nu numai ca nu sunt puse in discutie: sunt intarite.

Clovnul si Fatalaul nu prea fac altceva in filmul asta decat sa se indragosteasca, exteriorizandu-si sentimentele intr-un mod care este numai al lor. Atat ei, cat si Nebunul, se exprima cel mai adesea in limbajul suporterilor de fotbal. Ce au de spus, scandeaza, asa ca haulitul care poate fi auzit de obicei pe stadioane il auzim si noi: sub balcon, in loc de serenada, pe strazile orasului, in biserica, oriunde e cazul. Plecand de la premisa ca nu exista barbat spaniol caruia sa nu-i placa fotbalul, filmul le vorbeste pe limba lor: onomatopeic.

Comicul de situatie, destul de anemic, al filmului are drept varf numarul amintit de karaoke. O a doua resursa de umor, si ea cam la fel de viguroasa, e cea lingvistica, data de laconismul lui Bachi (Antonio de la Torre), care raspunde la majoritatea intrebarilor cu „corect” sau „incorect”, si de licentele lui Diego, care introduce in dictionar „preiubirea”.

Judecand dupa ultimele premiere ale toamnei, nu doar melodrama spaniola e in moarte clinica, ci nici comedia nu se simte prea bine.