Recviem pentru Ram: „The Wrestler” (r. Darren Aronofsky)

Deşi se desfăşoară într-o lume cu totul aparte, cea a wrestlingului, ultimul film al lui Darren Aronofsky nu are nici cea mai mică intenţie revelatoare în această privinţă. În linii mari, nu aflăm nimic în plus faţă de ceea ce deja ştiam: totul e simulat, fiecare lovitură e premeditată, învingătorii se ştiu dinainte. Senzaţionalismul acestui aparent nonsens rămâne relativ neexploatat. Atunci când ni se dezvăluie tertipuri ale insolitei îndeletniciri, ele nu par altcumva decât fireşti, pentru că „Luptătorul” nici nu e povestea wrestler-ului Randy “The Ram” Robinson.

„Luptătorul” e povestea bătrânului Randy Robinson, permanent depăşit, demodat asemeni muzicii pe care o ascultă. „Nu se mai face muzică ca pe vremuri”, filosofează el la un moment dat.

Pentru Randy, „muzică ca pe vremuri” înseamnă şlagăre precum “Don’t Know What You Got (Till It’s Gone)”, baladă pe care o ascultă în drum spre casă. De rău prevestitoare, melodia provoacă un nod în gât celor care ştiu că soundtrackul care dublează sau explică acţiunile eroilor este semnul indubitabil al unei proaste inspiraţii. Nefericita alegere s-a produs în faţa ghişeului cinematografului, iar momentul iluminării e tardiv. Când muzica acoperă mai mult de trei sferturi din timpul filmului, când fiecare sărut e punctat de osanale şi fiecare despărţire de tânguieli pe ritmuri afro-americane, ştii că e cazul să pleci acasă și să speri că n-o să cânte Avril Lavigne când dai drumul la duş.

Nu este şi cazul lui „The Wrestler”. Refrenul duios e întrerupt brusc, la fel de brusc pe cât Ram se trezeşte că nu mai poate intra în propria rulotă. Faima lui nu mai impresionează pe nimeni, cu atât mai puţin pe proprietarul parcului de unde riscă permanent să fie evacuat.

Asemeni jocului Nintendo care îl are drept personaj, asemeni figurinei din plastic care îl reprezintă, rockul optzecist după care se dă în vânt Randy are meritul că e „de pe vremea lui”. Iar el se încăpăţânează să rămână acolo.

La fel ca în „Recviem pentru un vis” al aceluiaşi Aronofsky, asupra personajului principal se abat toate relele posibile. Îl vedem coborând scara umilinţei până la ultima treaptă. Luptele la care ia parte, suferinţe interminabile şi inutile în faţa unui public care ar putea încăpea într-o Dacie Papuc, sunt o tortură de aceeaşi anvergură nu doar pentru el însuşi, ci şi pentru privitor. Sângeroase şi stupide, sunt cam la fel de departe de noţiunea general acceptată de spectacol precum e chitara electrică de trianglu. Cum-necum însă, oamenii sunt încă interesaţi să-l vadă, indiferent de cât de grosieră e înşelătoria. Atâta timp cât se lasă cu sânge, lumea e mulţumită, iar aceasta e singura cale către recăpătarea gloriei de altădată.

Lumea wrestlingului e una redusă la extreme. Secretele succesului sunt simplificarea şi antiteza. În cadrul acestor basme pentru adulţi, în fiecare luptă există un personaj pozitiv şi unul negativ: anarhistul, fetişistul, Americanul, Arabul. Ram e Americanul, deci e condamnat să învingă. Doar în ring însă. Bătrâneţea, stângăcia afectivă, inadecvarea generală, imposibilitatea de a se conforma rigorilor unei slujbe normale, ruşinea de a fi nevoit să vândă artefacte ale gloriei trecute la târgul wrestlerilor pensionaţi, relaţia cu propria sa fiică, toate îl înfrâng, încetul cu încetul.

Unicul învingător al filmului este Mickey Rourke. E de asemenea reconfortant să o vezi pe Marisa Tomei într-un alt rol decât cele adjudecate de regulă de Meg Ryan. Când nu uită că nu mai e “the girl next door”, ci o dansatoare de striptease ale cărei farmece se duc cu fiecare schimbare de prefix, experimentul dă roade, deşi rolul ei nu este diferit de cel al menajeriei de blânzi războinici alături de care personajul principal îşi duce zilele. Funcţia lor este de a-l pune în lumină pe Rourke. Jocul acestuia a făcut ca filmul să primească marele premiu al festivalului de la Veneţia, a recunoscut Wim Wenders, preşedintele al juriului în 2008.

Urmărindu-l pe Johnny Băiat Frumos de odinioară, nu e greu să înţelegi de ce.