TIFF 2023. Seb le frondeur: „Mammalia” (r. Sebastian Mihăilescu)

Dacă nu pun eu tot ce fac și tot ce văd într-un sertar, parcă nu sunt om. Să fie, domnule, toate la locul lor. Dar ce te faci când nu-ți iese?

De exemplu acum. Am deschis sertarul cu Roy Andersson. Intra, dar nu se mai închidea ca lumea. De ce, nici eu nu prea știu să zic.

O fi de la faptul că aici am prins mai multe șpiluri, ceea ce nu e totuna cu a fi mai puțin debusolat. Cele 4 sau 5 potrete cu Claudiu Mitcu, unul din producătorii lui „Pentru mine, tu ești Ceaușescu”, pe care o angajată le curăță și le tot curăță. Sau perucile pe care le încearcă și poartă protagonistul interpretat de István Téglás, care l-a jucat pe Hedwig în 2016. Pulling the wig down from the shelf, partea a doua.

Sau de la joaca cu filmul de gen, una care nu cade niciun moment în derizoriu, deși partida e lungă și terenul alunecos. Horrorul pe care îl aștepți și-l tot aștepți, până când deja s-a transformat demult în comedie-și-atât, iar tu nici măcar nu ți-ai dai seama. Muzica lui Piotr Kurek, care te face să vrei să te ridici din scaun și să scoți sunete de barbar, dar te ține faptul că nici pe ea nu știi în ce sertar s-o bagi.

Mai ales o fi flerul pentru bizar, grotesc și suprarealism care nu-s niciunul de paradă. Filmul se ține în aceste tablouri mai lungi sau mai scurte, niciodată banale. Picturale și atât, cadrele lui Mihăilescu n-au nevoie de cuvinte ca să devină poante. Nimeni nu intră în niciun bar în „Mammalia”.

Câteodată, e un umor care riscă să pară infantil. De la distanță, s-ar zice că o umbră umană care crește pe un corp dezgolit și ia încet-încet forma unui penis nu e formă prea onorabilă de a dezveli dinți. Cu toate acestea, e teribil de amuzant, culmea, fără să fie facil. De altfel, filmul nu duce lipsă de penisuri, într-o formă sau alta, ceea ce bănuiesc că nu strică.

Însă resursa principală de umor a filmului e alta. E în joaca permanentă cu așteptările noastre nu atât narative (filmul e coscenarizat de Mihăilescu și Andrei Epure), cât referitoare strict la durata cadrelor. E în alternanța mereu imprevizibilă dintre smash cut și lungimi. Altfel spus, umorul se contruiește cu unelte care nu-s de împrumut, ci țin de însăși natura mediului.

În privința filmului, cel puțin la această ediție de TIFF, se întrunește un consens mai rar întâlnit: încă n-am dat de cineva care să nu-l considere insuportabil, ceea ce nu mă miră din cale afară, umorul ăsta absurd și mai sec ca piatra n-are cum să fie pe gustul tuturor și e normal să fie așa. Oricum nici n-aș fi avut timp să fiu mirat, ocupat fiind cu altceva, mai exact, cu deschiderea unui sertar cu totul nou: nu de alta, dar loc ar mai fi.