Toata lumea canta, rade si fandeaza: „Plansa” (r. Andrei Gheorghe)
De-a adulții.
Lucru deloc rar in cinema-ul romanesc recent, Plansa iti lasa impresia ca parca nici nu are un scenariu, scris si rescris de un scenarist, apoi invatat pe de rost de niste actori, repetat si interpretat mai bine sau mai rau, dupa posibilitatile fiecaruia. A nu se intelege ca filmul respira autenticitate, ci doar ca n-ai zice ca un profesionist e responsabil pentru haloimasul de pe ecran. Si totusi, Plansa are nu unul, ci doi scenaristi: Bogdan Ivascu si Andrei Gheorghe insusi. Cum o fi aratat scenariul filmului? Iata o ipoteza: Anda descaleca in Constanta. Prima intalnire a Andei si a lui Alex, nu foarte reusita. Anda se antreneaza. Constanta de zi, Constanta de noapte. Anda se antreneaza. Anda sta pe plaja din Constanta si zambeste enigmatic. Anda se antreneaza. Anda se desparte de prietenul ei cam nesuferit si mitocan. Anda si Alex se bulgaresc pe plaja din Constanta, fara prea mare convingere. Sfarsit.
Impresia pe care o lasa filmul e ca dialogurile sunt in proportie de 100% improvizate. Mai precis, extrem de prost improvizate, ca de niste copii care au intrat intr-o masina a timpului si au ajuns sa fie adultii Olimpia Melinte, Silvian Valcu si Marian Adochitei. Experienta lor de viata e la fel de limitata (a face la olita, a papa tot din farfurie, a pune jucrariile inapoi in cutie s.a.m.d.), dar acum, trebuie sa se joace de-a adultii. Adica sa se gandeasca ei cum ar fi sa mearga la facultate, sa se indragosteasca, sa se certe… Ar fi fost interesanta, din acest punct de vedere, o scena de sex.
Anda merge la un profesor de scrima, pentru a fi primita in scoala lui. Anda se indragosteste de Alex, instructorul ei de scrima. Anda este, insa, iubita lui Mircea, care ia ghiciti ce face in timpul liber? Daca e sa ne luam dupa Andrei Gheorghe, toata Constanta nu face altceva decat sa practice sau sa predea scrima.
Tot constanteanul e scrimeur, dar putea fi orice altceva. Putea practica un alt sport, cum sunt tenisul sau gimnastica, sau o meserie, indiferent care (hai sa zicem pingelitul pantofilor sau executarea de dubluri dupa chei). Nimic, dar absolut nimic din ce presupune scrima nu e exploatat narativ catusi de putin in filmul lui Gheorghe. Habar n-am cum s-ar fi putut face asta si nici nu e treaba mea sa stiu. E a lui Gheorghe si Ivascu, care, in tot cazul, ar fi trebuit sa se documenteze mai mult: fie despre scrima, fie despre cinema.
Pentru un film de aproximativ 80 de minute in care jumatate din timp ni se servesc time lapse-uri, e totusi ironic faptul ca, in sala, timpul trece atat de incet.
Articol publicat pe www.postmodern.ro