Unde nu e întristare, nici suspin: „Suspiria” (r. Dario Argento)

Al şaptelea film al lui Dario Argento în tot atâţia ani de la debutul sau din 1970, „Suspiria” este, dimpreună cu „Profondo rosso”, una dintre cele mai iubite opere ale italianului. Şi pe bună dreptate.

Inspirată de o lucrare a lui Thomas de Quincey, autor englez de secol XIX, pelicula face parte dintr-o trilogie recent încheiată având în centru vrăjitoria şi forţele ocultului. Subiectul contează, însă, prea puţin. „Suspiria” ar fi putut la fel de bine spune orice altă poveste sau nici o poveste.

Argento îşi dezbracă creaţia de orice artificiu care ar putea-o deturna de la scopul primordial, a suscita spaima și/sau dezgustul. De aceea intriga este în cel mai bun caz ridicolă. De aceea ar trebui ignorată cu totul.

Şi tot de aceea este „Suspiria” o capodoperă a genului. Tocmai pentru că are puţină acţiune şi aproape nici un fel de noimă, dar se poate lăuda cu cantităţi industriale de suspans. Care este construit industrial, prin îngrămădirea laolaltă a tuturor clişeelor horror posibile. Renunţând la subtilităţi, Argento ne serveşte o supradoză de personaje macabre (dintre care se remarcă fără efort românul filmului, servitorul diform şi surdomut), de situaţii claustrante, de furtuni cu tunete şi fulgere, de sânge roşu aprins, de execuţii ca la carte, specialitatea casei.

Ce importanţă mai are logica atunci când putem vedea, cu o atenţie la detaliu remarcabilă, cum o studentă, aflată în siguranţa relativă a unei camere închise, este mai întâi trasă afară printr-un geam (pe care îl sparge cu capul), apoi înjungheată de nenumărate ori, din nou lovită cu capul de un geam (cupola unei clădiri), prin care cade zeci de metri în gol pentru a rămâne puţin deasupra solului, spânzurată de un cablu de lumină? Ce mai contează că nimic nu se leagă, că nimic nu are sens, cu atât mai puţin presupusele explicaţii ştiinţifice, când avem rara ocazie de a urmări alte două morţi la fel de puţin cenzurate, la fel de memorabile?

Citatul din opera proprie este un procedeu cu care Argento merge în egală măsură la sigur. Gândindu-se pe sine ca pe un brand, maestrul giallo-ului italian rămâne fidel poziţionării care l-a introdus în panteonul gore-ului, reluând motivele care l–au făcut celebru. Daca a mers altădată, de ce n-ar merge şi acum? Astfel, ne reîntâlnim cu personaje care, din spatele unei uşi sau al unui perete de sticlă, asistă neputincioase la moartea lentă şi dureroasă a cuiva, cu nedorite amnezii care dispar încetul cu încetul, pentru a revela un adevăr monstruos, ca în „L’uccello dalle piume di cristallo”, cu copii diabolici, ca în „Profondo rosso”.

Însă, fără muzica halucinantă a trupei italiane Goblin, colaboratori de cursă lungă ai lui Argento, și fără decorurile suprarealiste amintind pe jumătate de basmele fratilor Grimm, pe jumătate de „Cabinetul doctorului Caligari”, „Suspiria” ar fi rămas doar un kitsch şi atât. Devine el, prin acesta, mai puţin ieftin? Cu siguranţă că nu.

Devine, însă, un kitsch grandios.