Viaţa la ţară: „Das Weisse Band” (r. Michael Haneke)

Cel mai recent film al cineastului austriac Michael Haneke propune portretul unei societăţi rurale care, încetul cu încetul, îşi lasă dezvăluit putregaiul care o macină. Acest putregai îşi arată adevărata faţă doar unora, iar acei puţini care se întâmplă să îl vădă nici nu îl demască, spre binele întregii comunităţi, nici nu îl ascund sub preş, pentru a-şi atinge propriile scopuri. Fie nu vor să creadă (pentru că noile informaţii nu sunt conforme cu ceea ce ştiu ei – despre lume, despre satul lor ori despre copii), fie nu le pasă (pentru că pur şi simplu au alte priorităţi).

Inedit nu e însă acest act lent de demistificare, ci haina pe care putregaiul o îmbracă. Lumea satului Eichwald e departe de a fi mirifică, asta aflăm încă din primele scene. Dar ea e făcută aşa cum e, adică mai precară, prin mijlocirea unor copii.

Cea mai mare parte din timp, îi privim ca pe nişte victime: corecţiile pe care le încasează şi rigorile cărora trebuie să li se supună ne par revoltătoare (cu atât mai mult cu cât au încetat demult să mai reprezinte norma). Unele din acţiunile lor se justifică întrucâtva prin prisma acestor nedreptăţi pe care le îndură; de cele mai multe ori, ele sunt rezultatul propriei lor cruzimi şi atât.

Frumuseţea şi aparenta inocenţă a copiilor nu sunt întâmplătoare. Evenimentele din film le prefigurează pe cele din realitate (a Germaniei de după primul război mondial), când alţi tineri frumoşi au avut ceva de împărţit cu unii şi cu alţii, crezând că fac dreptate. Şi unii, şi ceilalţi au avut un dinte împotriva celor mai slabi decât ei (copiii din Eichwald îl torturează pe un băieţel care suferă de un handicap psihic şi fac tot posibilul ca părinţii lor să nu afle nimic). Şi unii, şi ceilalţi îi păcălesc pe toţi, pe unii doar o vreme, pe ceilalţi definitiv.

Această cruzime a copiilor din filmul lui Haneke e exclusiv de natură fizică: inteligent disimulată sub mantaua unor purtări impecabile, ea nu ajunge niciodată să fie cunoscută de ceilalţi, doar nouă ne devine la un moment dat evidentă. La polul opus, agresivitatea adulţilor, de cele mai multe ori doar verbală. Jignirile lor sunt îndreptate întotdeauna către un adversar de calibru inferior (un subordonat incompetent sau o amantă care pierde teren), rareori fiind dublate de acţiune. Atunci când devine totuși fizică, agresivitatea lor e îndreptată împotriva unor inamici care de asemenea nu pot riposta – câmpul de varză distrus cu coasa, copiii bătuţi cu nuiaua.

Vorba nu e urmată de faptă şi uneori chiar şi vorba lipseşte. Inacţiunea e exasperantă în filmul lui Haneke: dintr-un anumit punct de vedere, e ca într-o ecranizare după Agatha Christie în care locul lui Hercule Poirot e luat pe rând de oricine îl doreşte, dar în care enigma rămâne totuşi nerezolvată. Nimeni nu reuşeşte să afle nimic, deoarece figurile autorităţii către care cei nedreptăţiţi se îndreaptă (baronul, profesorul, poliţiştii) sunt complet nepregătite. Cei care ar trebui să facă ceva sunt prinşi pe picior greşit: societatea în care au fost pregătiţi să trăiască e pe cale să se schimbe, iar după regulile noi, nimeni nu ştie să joace, pentru că acestea nu au apucat încă să fie scrise.

Miza principală a filmului e aici, în calitatea sa de parabolă şi în faptul că, prin mijlocirea unei intrigi poliţiste, ilustrează prevalenţa stereotipurilor şi a prejudecăţilor asupra logicii şi a bunului-simţ. Acestea sunt marile sale teme, cruzimea și conformismul, respectiv modurile în care acestea acţionează concomitent şi se influenţează reciproc.

Dacă aceste sensurile conexe ale sale rămân ascunse, filmul nu pierde totuşi cine ştie ce. Farmecul „Panglicii albe” stă în calitatea sa de a spune eficient o poveste despre nişte oameni ale căror probleme le înțelegem perfect, în ciuda faptului că vin din alt timp şi nu sunt traduse în limbajul contemporan prin artificii de filmare sau lingvistice.

Vorbind în același timp nu doar despre conformism, ci și despre rădăcinile nazismului, filmul capătă un ton grav, care îi va fi înlesnit traseul festivalier. Dar asta nu-i ajută prea tare pe locuitorii din Eichwald şi, pentru că nu-l transformă într-un film mai bun sau mai prost decât este, nu ne ajută prea tare nici pe noi.

Articol publicat în revista Cultura