Wall Street, partea a treia: „Margin Call” (r. J. C. Chandor)

Precum mai multe dintre proiectele recente ale lui George Clooney, „Margin Call” se revendica de la o religie a adevarului, al carei zel demistificator este rezultatul unor ratiuni mai intai predicator-revelatoare (a arata societatea contemporana asa cum e ea), abia apoi cinematografice.

E drept ca pozitia pe care filmul o adopta nu cere prea mult curaj: adevarul pe care „Panica pe Wall Street” il spune se refera la realitati pe care lumea intraga le stie. Acest debut in lungmetraj al regizorului J. C. Chandor are toate datele unui disaster movie: are drept subiect o calamitate care afecteaza un numar mare de oameni (pe toti, mai exact), are in distributie un numar mare de staruri (Kevin Spacey, Jeremy Irons, Demi Moore, Stanley Tucci si Paul Bettany), iar personajele sale incearca sa evite dezastrul, sa scape de consecintele lui sau sa acomodeze cu noile conditii pe care acesta le creeaza. Prapadul in cauza este criza economica mondiala, vinovatii pot fi gasiti in birourile de pe Wall Street, iar principalul mandat al filmului e de a oferi o satisfactie simbolica celor pe care criza i-a saracit, desenandu-le acestor finantisti un portret deloc magulitor.

Pentru ca trebuie sa respecte aceasta logica si lucreaza cu un numar limitat de personaje, echilibristica pe care unele dintre acestea o fac e una destul de improbabila. Sam Rogers (Kevin Spacey) incepe prin a fi negativul filmului – atunci cand majoritatea colegilor sai sunt dati afara, lui ii sta gandul la cainele sau muribund. Boala patrupedului il costa o mie de dolari pe zi, ceea ce reprezinta o insulta fatisa la adresa standardului de viata al americanului mediu. Cu toate acestea, Rogers ajunge sa fie totodata avocat din oficiu al acestui american mediu, dar si proiectie a sa, intr-un decor atipic. Printr-o inexplicabila pirueta, de la portretul insusi al rapacitatii, Rogers se transforma intr-o varianta contemporana a eroului impus de James Stewart in epoca de aur a Hollywood-ului.

Incongruentele nu se refera numai la personajul lui, ci caracterizeaza intreg palierul executiv din firma in care Rogers lucreaza. Nici unul dintre sefi nu pare capabil sa citeasca un raport financiar. „Vorbeste in engleza”, cu totii le cer asta subalternilor atunci cand li se pune un grafic in fata. Cifrele si procentele sunt limba straina pentru ei, insa cu totii stiu exact ce trebuie facut de indata ce li se explica, iar ultimul care le intelege intentiile e tocmai autorul raportului de la care toate au pornit. Solutia pentru a acoperi aceste inconsistente sta in zgomotul facut de injuraturile adresate unui Olimp financiar greu de definit, precum si in magulirile repetate adresate spectatorilor.

SCULATI, VOI, OROPSITI AI CRIZEI!

Intregul mecanism al falimentarii companiei si implicatiile pe care acest faliment le are asupra intregii lumi sunt greu de explicat, inca si mai greu de inteles. In pofida acestui neajuns (caracterul abstract al unei ecuatii de natura financiara si dificultatile publicului de a o intelege), intr-un fel sau altul, gravitatea situatiei trebuia transmisa. Asa ca mai marii companiei, altminteri batosi si calculati, incalca la intervale regulate cel putin o parte din uzantele de politete ale mediului de afaceri, limba de lemn corporatista fiind abandonata in favoarea injuraturilor. Auzim cuvantul „fuck” de mai multe ori in „Margin Call” decat in filmele porno. Cu cat e spus mai des si mai cu sete, in diferitele sale forme derivate, cu atat trebuie noi sa intelegem ca situatia e mai serioasa.

Criza e agravata de lacomia decidentilor, cu atat mai mare cu cat acestia sunt situati pe un palier ierarhic mai inalt. „Facem asta pentru a supravietui”, explica la un moment dat John Tuld (Jeremy Irons), atunci cand vorbeste despre declansarea voluntara a crizei. In cazul unora dintre sefii mai mici, desi onoarea primeaza asupra instinctului de conservare, loialitatea fata de semeni intra in conflict cu loialitatea fata de corporatie. Oamenii de pe strada se dovedesc a fi prea departe, nici Chandor nu prea ii filmeaza, de altfel (prefera orasul vazut de sus, filmat in timp real sau pe repede inainte, ca in unele videoclipuri). Asa ca, in acest disaster movie, dezastrul nu numai ca nu e aratat (nici nu ar avea cum, criza nu e incendiu, inundatie, cutremur sau vreo alta urgie a naturii), dar nu vedem nici consecintele sale. Dat fiind ca traim in plina criza, „Margin Call” se limiteaza la a ne arata cum am ajuns la ea. Am fi aflat acelasi lucru de la oricare dintre cele doua „Wall Street” regizate de Oliver Stone; nu e neaparat adevarul, dar e seducator.

Asa se face ca sefii din film sunt lipsiti de scrupule, incompetenti in cel mai inalt grad, castiga nepermis de mult, iar o buna parte din acesti bani e cheltuita pe satisfacerea propriilor lor vicii. Toate acestea sunt fantasmele a o buna parte dintre victimele crizei, de nenorocirea carora trebuie sa fie vinovat cineva. Filmul le exploateaza resentimentele printr-o operatiune de satanizare pe undeva meritata – autorii morali ai crizei nu pot fi foarte diferiti de personajele pe care „Margin Call” le propune.

Facand aceasta, filmul face ca diferentele dintre el insusi si o aspirina sa fie cu una mai putine.