Lezmajestate: „Eu sunt dragostea” (r. Luca Guadagnino)

Delicte privite atent.

Doua sunt marile opozitii pe care acest film italian din 2009 le exploateaza, desi cea dintai poate fi considerata in parte o reiterare a celei de-a doua. Cele doua perechi sunt Italia si Rusia, respectiv metropola si satucul. Din ele deriva o a treia antiteza, anume cea dintre bogatie si lipsa ei. Metropola si Italia sunt expresii ale modernitatii (implicit, ale bogatiei), in timp ce satul si Rusia tin de un illo tempore greu definibil.

Lupta lui Emma Recchi (Tilda Swinton) e cu Italia, cu metropola si cu bogatia, intrupate intr-un personaj colectiv dat de familia din care ea face parte. Cu exceptia lui Edoardo (Flavio Parenti) si a lui Betta (Alba Rohrwacher), membrii acestei familii sunt extrem de usor de urat, de catre ea, dar si de catre noi. Acestia se comporta precum extraterestrii din unele filme SF – pare ca exista un unic centru de comanda, de la care toti afla unde trebuie sa se duca, ce trebuie sa zica si cum trebuie sa se comporte. Bunicul, bunica, fiul, unul dintre nepoti, ba chiar si prietena acestuia, care inca nu e Recchi, cu totii respecta cu sfintenie doua lucruri: eticheta si banii.

O buna parte din timp, nici nu ii vedem pe ei. Vedem mecanismul care sta la baza functionarii lor, minute bune din film fiind dedicate pregatirii meselor familiei Recchi. Mai mult decat ce se intampla la masa, vedem de-a fir a par cum sunt gatite felurile de mancare, cum se asaza ori cum sunt ornate farfuriile. Din cand in cand, unii din valetii familiei intra in panica: tensiunea dintre ei e cat se poate de reala, deoarece toate trebuie aduse cum se cuvine si la timp. Nestiutori si nepasatori, membrii familiei Recchi fac ce stiu ei mai bine: consuma.

Toate aceste cadre le vedem din cele mai neasteptate unghiuri, ca si cum ar fi filmate de Automavision, inventia automata si autonoma a lui von Trier din „Seful sefilor”, sau ca si cum le-am vedea prin ochii indiferenti ai casei insesi. Camera se catara pe pereti, incadreaza cateodata doar partial personajele, la un moment dat se urca si pe tavan.

In aparenta, nici cand vine vorba de exterioare, lucrurile nu se schimba prea mult: personajele sunt filmate de te miri unde, ca din perspectiva a tot atatea camere de supraveghere. Filmul e, la urma urmei, povestea unei aventuri, iar aventurile au un caracter inevitabil ilicit. Sunt o infractiune a inimii, drept urmare Guadagnino le trateaza ca atare – scena in care Emma il vede din intamplare pe Antonio, de pilda, respecta toate regulile unei urmariri clasice. Nu implica masini distruse sau mafioti care cu o mana trag si cu alta conduc, cu toate acestea, e una din cele mai palpitante urmariri pe care le-am vazut vreodata.

In prima parte a filmului, abunda cadrele scurte. Guadagnino filmeaza mai intai o casa (pe care o familie si slujitorii ei doar se intampla sa o populeze), apoi natura, apoi o serie de discutii de salon si de priviri cu subinteles, al caror unic scop e obtinerea, pastrarea sau jinduirea puterii. In cel de-al doilea segment al filmului, ii filmeaza pe Emma si Antonio goi, lipsiti de orice alt scop decat acela de a face dragoste.

Moartea atat de tarzie a unui personaj atat de important precum e Edoardo e cat se poate de neobisnuita, sfidand tot ce stiam pana acum despre cum ar trebui sa fie filmele. Acelasi set de reguli ne invata ca, atunci cand o mama isi pierde fiul, devine de indata o sfanta, devotata cultului celui trecut in nefiinta, iar cainta se presupune ca ar trebui sa fie cu atat mai mare in ziua inmormantarii. In acea zi, Emma face taman pe dos. Ea fuge de casa, fuge de familie, fuge de bogatie si fuge de Milano. O face pe muzica lui John Adams, intr-o scena mai entuziasmanta decat finalul din „Intoarcerea cavalerului Jedi”, decat infrangerea agentului Smith din seria „Matrix”, decat orice isprava a lui Indiana Jones.

E o revolutie in toata regula, deoarece infrant nu e un imperiu, o rasa extraterestra sau nazistii. Inamicul e de proportii infinit inferioare (si totusi acelasi). La nivelul receptarii, jubilatia pe care o produce actiunea ei e data de faptul ca infrant e tot establishmentul, dar de data asta intr-o haina cu totul noua, intruchipat nu de varful piramidei (dictatorul, principalul manipulator sau negativul absolut), ci de baza acesteia: familia.

Articol publicat in revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *